In expunerea sa introductiva la inceperea Procesului de la Nurnberg, acuzatorul principal din partea S.U.A. - Robert H. Jackson, referindu-se la crimele impotriva umanitatii savarsite de nazisti in cel de-al Doilea Razboi Mondial, a declarat:
Cele mai bestiale si cele mai numeroase crime au fost cele planuite si savarsite de nazisti impotriva evreilor... Istoria nu cunoaste crime indreptate simultan impotriva unei asemenea mase de oameni, crime savarsite cu atata cruzime premeditata... Germania se transformase intr-o uriasa temnita. Vaietele victimelor ei au fost auzite in lumea intreaga si au facut sa se cutremure intreaga omenire civilizata.
Tipetele, urletele cele mai cutremuratoare au izbucnit, fara indoiala in buncarele lagarelor de concentrare - Dachau, Buchenwald, Mauthausen, Sachsenhausen si multe altele - unde Haftling -ii erau schingiuiti si torturati, in incaperile in care se faceau experiente pe oameni vii, in imensele hale ale celor patru crematorii de la Birkenau in momentul in care miile de mame cu copii pana la 14 ani, bolnavi, mosnegi, avand singura vina ca s-au nascut evrei, realizau ca prin cilindrii din tabla perforata ce se inaltau de la pardoseala pana in tavan nu vine apa, ci se rostogolesc granule care in contact cu aerul produc gaze mortale. Acele tipete si urlete cutremuratoare din imensele hale ale crematoriilor de la Birkenau-Auschwitz reizbucneau la fiecare nou transport de deportati; iar transporturile soseau zi si noapte fara intrerupere.
Ecoul vaietelor de durere, al tipetelor de spaima care atunci au facut sa se cutremure intreaga lume civilizata s-au atenuat odata cu scurgerea deceniilor. Si e firesc sa fie asa...
E firesc ca timpul sa ajute la cicatrizarea ranilor.
E firesc ca timpul sa aduca iertare.
Dar nu e firesc, e trist si dureros, e chiar revoltator ca, pe masura ce numarul supravietuitorilor Holocaustului, al martorilor oculari ale acelor cutremuratoare crime scade implacabil, "corul" negationistilor dobandeste noi dimensiuni. Ei afirma, sustin, scriu negru pe alb - fara sa le tremure vocea si nici mana pe stilou - ca tot ce se spune despre exterminarea evreilor in cel de-al Doilea Razboi Mondial, despre camerele de gazare si crematoriile de la Birkenau-Auschwitz sunt "nascociri", "inventii", ca Holocaustul este "o legenda", "un mit", "o mare minciuna".
Si in tara noastra, in ultimele luni, au inceput sa fie difuzate o serie de carti (traduse in limba romana), unele in variante concentrate, in care autorii - membri ai "corului" mai sus amintit - isi trambiteaza de la prima pana la ultima pagina tinta urmarita: "demolarea mitului Holocaustului", "demascarea uriasei minciuni a exterminarii evreilor din Birkenau", a "legendei Auschwitz-ului".
Toate aceste carti au pe coperta, ca semn distinctiv, stampila cu inscriptia "SAMIZDAT" care, de altfel, este si numele editurii.
In aceste imprejurari, aparitia volumului "Am fost Haftling numarul A-13221 la Auschwitz - calvarul strabatut de Leopold Schobel" merita o data mai mult felicitari.
La Birkenau-Auschwitz n-au fost umiliti, schingiuiti si exterminati numai evreii. Acolo a fost umilit, batjocorit Om-ul, acolo a fost calcata in picioare demnitatea umana. Acest adevar trebuie sa fie cunoscut si inteles mai ales de tanara generatie. Or, pentru tineri nu poate fi nimic mai convingator decat o marturie obiectiva, directa, sincera, lipsita de patima.
Marturia lui Leopold Schobel - pusa in emotionante pagini, deseori de-a dreptul cutremuratoare, de Marilena Lica - se distinge tocmai prin aceste calitati. Schobel nu teoretizeaza, nu polemizeaza, nu cere razbunare, nici macar nu condamna. El povesteste. Povesteste ce i s-a intamplat..., ce a vazut cu ochii lui ca au patimit cei de langa el... ce i-au povestit lui cei cu care - prin voia destinului - a strabatut impreuna cate un fragment din marele sau calvar. Iar Marilena Lica, autoarea, are si rabdarea si intelegerea sa-l asculte si sa nu-l intrerupa decat foarte rar pentru a nu-l tulbura pe cel care retraieste, vede aievea in fata ochilor fiecare moment pe care-l evoca. Evident, ea are talentul de a asterne astfel pe hartie toate cele auzite incat - evitand aglomerarea de adjective cat si insistenta pe scenele tari, terifiante, pentru a stoarce lacrimi cu orice pret - reuseste sa-l transpuna pe cititor in acel teribil "imperiu al mortii" cunoscut sub numele de Auschwitz si sa-l faca sa paseasca, alaturi de povestitor, rascolit pana in adancul sufletului de cele mai diverse sentimente, de la revolta la intelegere, de la desnadejde la speranta, de la ura la iertare.
Inainte de a incepe sa evoce calvarul strabatut, Leopold Schobel se opreste - nu fara nostalgie - asupra copilariei, adolescentei si a primilor ani ai tineretii. Cu siguranta, amintirile placute din acei ani l-au insotit zi si noapte in toate lagarele prin care a trecut. Ele l-au ajutat sa invinga foamea si frigul, ele i-au reaprins speranta cand credea ca in el, in sufletul lui totul s-a stins; ele au constituit suportul moral in interminabilele ore de asteptare a "selectionarilor" pentru gazare. De aceea, si acum, inainte de a da drumul povestirii sale despre incredibilele intamplari prin care a trecut, s-a oprit putin la acei ani. Erau anii interbelici. Antisemitismul se manifesta fatis, devenea tot mai agresiv. Totusi, elevul Schobel nu-l analizeaza, nu-l comenteaza. Nedreptatile care i se fac insa in liceu, atitudinea unor profesori legionari care isi afirma deschis sentimentele ostile fata de evrei il dor, il ranesc, dar nu-l ingrijoreaza. Nu se simte izolat si nici prigonit. Este un tanar echilibrat, increzator in fortele sale, in viitor.
Nu intuieste ce-l asteapta si nici nu avea cum sa banuiasca. Asa cum n-a banuit nici unul din cei peste 160.000 de evrei din Transilvania de Nord ocupata de horthysti in virtutea Dictatului de la Viena. Calvarul care li s-a harazit a fost acelasi pentru toti. Majoritatea, aproximativ 150.000, au fost expediati la Auschwitz. O parte mai mica, peste 15.000, barbati intre 20 si 48 de ani, au fost luati in detasamente de munca fortata si trimisi sa construiasca drumuri si sa demineze, cu mainile goale, fasiile din fata si spatele frontului. Acestia au scapat de Auschwitz.
Au fost si cateva exceptii, printre care si Leopold Schobel. Da, el a strabatut mai intai campiile - cand arse de soare, cand batute de vanturi geroase - ale Bielorusiei si Ucrainei. Timp de noua luni a cunoscut marsurile interminabile - si prin noroaie din stransoarea carora greu te puteai smulge, si prin zapezi in care te pierdeai... -, a cunoscut foamea devastatoare si chinurile setei..., a invatat sa rabde supus sa fie izbit cu patul pustii si sa fie calcat in picioare. A invatat sa marsaluiasca, sa mearga mai departe, fara sa se prabuseasca, parasindu-si camarazii storsi de orice putere, inghetati de frig sau delirand din cauza febrei blestematului tifos exantematic. Apoi, lasat la vatra, dupa cateva luni, a fost internat in ghetou si abia acum - dupa ce a supravietuit calvarului detasamentelor de munca fortata din Bielorusia si Ucraina, din efectivul carora peste 80% nu s-au mai intors -, Leopold Schobel a inceput sa parcurga un nou calvar, calvarul cel mare: Drumul spre Birkenau-Auschwitz.
Leopold Schobel are un fel de a fi si mai ales de a povesti original. Evoca faptele, fara a da detalii. Sare peste unele momente fie ca i se par nesemnificative, fie ca, prin analogie, isi aminteste de ceva, care in acea clipa il rascoleste profund. Ulterior revine fara a comenta de ce.
Acest mod de a se exprima, uneori abrupt, nu ingreuneaza urmarirea povestirii ci, dimpotriva, te indeamna sa-l asculti cu atentie sporita. Isi pastreaza calmul si atunci cand, rani pe care le credea cicatrizate, atunci cand si le aminteste incep din nou sa sangereze.
Ajutat de cele aproape sase decenii care-l distanteaza de cele intamplate, ajutat de intreaga lui experienta de viata de peste 80 de ani, Leopold Schobel evita sa impresioneze, prin descrierea cruzimilor, a barbariilor; nu creioneaza niciodata tabloul unei schingiuiri ori executii, al unor mormane de cadavre in asteptarea "carausilor de cadavre" sau, modul cum se indreapta, impleticindu-se, urmarit de camarazii sai, "un musulman" spre gardul de sarma ghimpata strabatut de curent de inalta tensiune. Nu, capitole intregi se rezuma la descrierea faptelor asa cum s-au succedat, asa cum s-au intamplat. Evident, chiar daca a trecut de atunci peste o jumatate de veac, nu se poate mentine doar in postura unui martor ocular care depune o marturie.
Pe parcurs, isi "aminteste" ca el, totusi, n-a fost atunci... acolo... doar spectator.
Si, atunci, izbucneste.
Da, atunci fostul Haftling numarul A-13221 intrerupe povestirea si, brusc, se adreseaza cititorilor printr-un tipat ca acelea de atunci, de-acum aproape 60 de ani, care au spart usile de metal ale buncarelor si zidurile lagarelor si s-au facut auzite in intreaga lume:
Daca ma duceau numai pe mine, nu ziceam nimic!
M-au dus!
Si altul sufera!
In lagar sau pe front, tot nu era raiul pe pamant!
Dar, ce-ai avut cu mama mea?
Ce-ai avut cu copilul de 7 ani?
Ce-ai avut cu cumnata mea?
Si cu alte femei si cu atatia copii?
Ce-au gresit?
Nici eu nu am gresit!
Vina mea a fost, ca si a altora, ca m-am nascut evreu!
Dar, de ce nu ai lasat femeile si copii acasa?!
Si pe barbati du-i!
Schingiuieste-i, fa ce vrei, nu ma intereseaza!
E razboi? Sa moara!
Dar, mama mea? Cu ce a gresit?
Tatal meu a murit la Sighisoara.
Pot sa ma duc la mormant. Stiu ca acolo e!
Dar, la mama, unde sa ma duc?
Am fost de doua ori la Auschwitz, dupa eliberare, dupa ce am venit acasa.
Si am aprins lumanari acolo, pe ruinele fostelor crematorii si camere de gazare.
Nu stiu si nu voi sti niciodata
In care din cele patru crematorii a fost arsa mama!
SS-istii le-au aruncat in aer ca sa nu ramana urme!...
Am aprins lumanari la toate cele patru!
Am spus Kadis, Rugaciunea pentru sufletul mortilor!
Mare lucru am facut pentru biata mea mama!"
Dupa cum se poate constata, Schobel nu-i condamna, nu-i blestema pe calai. Nu pe ei ii intreaba unde sa mearga la mormantul mamei.
El intreaba poate Destinul sau Lumea, asa, in general.
El stie ca pentru mama sa, ca si pentru toti cei 6.000.000 de martiri ai Holocaustului nu s-a gasit, de-a lungul si de-a latul Europei, loc pentru mormant. Ei au fost transformati in cenusa si fum imprastiate apoi de vanturi in cele patru zari ale pamantului. Ei nu-si pot dormi in liniste somnul de veci decat in memoria omenirii.
De aceea, eu cred ca Schobel nu intreaba unde sa mearga la mormantul mamei sale nici Destinul nici Lumea in general.
El intreaba cititorul.
Si nu-l intreaba ca sa-i raspunda.
Ci din dorinta de a-l pune pe ganduri...
Ar vrea ca cititorul, indeosebi tinerii cititori, sa-si dea seama ca o asemenea CRIMA cum a fost HOLOCAUSTUL - nu trebuie sa se repete si, de aceea, N-AVEM DREPTUL S-O UITAM.
Oliver LUSTIG, Bucuresti, 2002
P.S. Consider ca aceasta prefata nu poate fi incheiata fara a fi relevata consistenta si valoarea documentara a Anexelor. Indeosebi "Glosarul" este un adevarat ghid pentru cititor in parcurgerea atat a unor texte literare, cat si a unor lucrari de specialitate consacrate spatiului concentrationar nazist.
Copyright © 1998-2007 Editura Lica. Toate drepturile rezervate.