LEOPOLD SCHOBEL s-a nascut in Danes, judetul Tarnava Mare (in prezent - Mures), la 8 octombrie 1918. A fost unul dintre dintre putinii supravietuitori evrei ai deportarilor din Ardealul de Nord la Birkenau-Auschwitz, in mai 1944. Din familia sa au mai fost deportate mama, cumnata si nepotica in varsta de 7 ani. Acolo, la Birkenau, in urma selectiei, toate trei au fost duse, de pe peron, direct in camerele de gazare. Toata viata nu a putut uita tragicul sfarsit al mamei sale si al neamului sau. A disparut dintre noi in decembrie 2003; implinise 85 de ani. A fost inhumat la Pitesti, in Cimitirul Evreiesc. Prietenii ii spuneau Lazar...
Lazar: Deseori m-am intrebat cum a permis Dumnezeu ca dintr-un popor civilizat, cum era poporul german, sa se nasca asemenea creaturi care sa doreasca exterminarea altui popor! Mintea mea refuza sa inteleaga!
... Saraca mama mea!
Mi-o amintesc, acolo, asezata langa mine, in vagonul acela ce ne-a dus la Auschwitz, dar noi nu stiam unde mergem. Si erau cu noi nepotica mea, Lia, si cumnata mea, Viorica.
Si nepotica, de numai sapte ani, zice:
Lazar, trebuie sa mancam mai putin, sa ne ajunga mancarea, ca nu stim daca ne-or da curand mancare!
Ce gandire, la un copil de numai 7 ani!
Si ce copil frumos era nepotica mea Lia!
... Si era in acel vagon cu care ne-au dus, intr-un colt, un vas unde mergeam toti pentru nevoi, fiecare, asa, in vazul tuturor!
De era femeie, de era barbat, de era copil, fiecare trecea spre acel colt cu jena ca trebuie vazut de toti ceilalti!
Ce-a insemnat aceasta pentru fiecare femeie din acel vagon, nu-ti poti inchipui!
Ce-a insemnat aceasta pentru fiecare tanara din acel vagon, nu-ti poti inchipui!
Ce-a insemnat aceasta pentru fiecare barbat din acel vagon, nu-ti poti inchipui!
Ce-a insemnat aceasta pentru oricare dintre noi, nimeni nu-si poate inchipui!
Cum poti uita ce a fost?
Putem ierta!
Dar nu putem uita...!
Marilena, uite, eu iti voi relata totul, asa cum am trait si am simtit eu evenimentele; iti voi relata episoadele asa cum mi le amintesc, iar tu sa scrii o carte. Crezi ca va iesi o carte? Uite, m-am gandit si la titlul cartii. Titlul cartii trebuie sa fie de asa natura incat sa prezinte realitatea. Si m-am gandit la urmatorul titlu:
" Am fost detinut la Auschwitz cu numarul A - 13221 ".
Atat! Il am pe mana! Tu l-ai vazut?
Marilena: Nu.
Lazar: Uite-l! ... Si mai am unul...132 080. Este numarul de la Mauthausen, am sa ti-l arat imediat. Este pe o placuta de tabla cu sarma si eram obligati sa-l purtam aici, la incheietura pumnului, pe locul ceasului, ca o bratara. Asa o numeam noi in limbajul de lagar: bratara.
Noi nu eram oameni. Eram numere!
N-aveam nume!...
Daca as avea bani, te-as lua cu mine la Auschwitz, sa-ti arat locurile unde au fost camerele de gazare, crematoriile si alte nenorociri.
Este in Polonia. Nu ne trebuie viza. Se merge cu trenul la Budapesta, dimineata se ajunge la Varsovia.
... La Auschwitz, in lagar, am avut un prieten, Nalepa Yurek.
... Am dormit cu el intr-o incapere, la Auschwitz, in lagar, sapte luni...
Ne-am revazut dupa 45 de ani de la eliberarea din lagar. Locuia la 30 de kilometri de Auschwitz, in Knurov, un orasel de mineri, langa Katowice, regiunea lor cu carbuni. Era miner. L-am vizitat de doua ori; am locuit la el doua saptamani. O sa-ti arat costumul pe care mi l-am cumparat acolo, la un magazin. A doua oara cand am fost in vizita, el nu se mai simtea bine. A chemat pe fiica-sa, pe nevasta-sa si ginerele, si ne-a spus:
Lazar pleaca acum. Nu stiu daca Lazar mai vine in Polonia si mai ales nu stiu daca voi trai! Dar daca eu nu voi mai fi, voi sa-l primiti asa cum l-am primit acum!
Ne-am luat ramas bun. Ginerele lui m-a condus la gara, la Katowice. A fost ultima oara cand ne-am vazut! A murit, saracul! Am corespondat un timp cu fiica lui si cu sotia lui, dar la un moment dat nu mi-au mai raspuns la scrisori. Oare de ce? Nu le-am facut nimic, nu m-am dus cu mana goala...
La Auschwitz, la muzeu, exista arhiva cu fostii detinuti. Eu le-am cerut in scris sa-mi elibereze o adeverinta din care sa reiasa ca figurez in arhiva cu detinutii de la Auschwitz, dar nu mi-au raspuns. Cand am calatorit prima data la Auschwitz, atunci, coplesit de tristetea amintirilor, nu m-am gandit sa cer o asemenea adeverinta. Dar, cunosteam o doamna poloneza, casatorita cu un ungur din Alba-Iulia, si pentru ca ea pleca de doua, trei ori pe an acasa, in Polonia, intr-o zi am rugat-o:
Du-te la Auschwitz si intereseaza-te la muzeu sau la biroul cu documentele deportatilor si ia-mi o adeverinta.
Eu am o adeverinta pe care am primit-o in mai 1945, dupa ce m-am eliberat. Adeverinta este de la lagarul Mauthausen, dar acolo scrie ca sunt din Cehoslovacia. Nu conta atunci ce scriau.
Ce ma interesa pe mine atunci?!!!...
Dar scrie... data mea de nastere... numele meu...
Nu, nu sunt un erou.
Asta mi-a fost soarta.
Nu am fost singurul care a suferit.
Nu urasc pe nimeni, nu am nimic cu nimeni.
Poate doar cu aceste sisteme naziste sau comuniste.
Ce m-a invatat suferinta din lagar?
As dori sa exprim totul in cateva cuvinte.
As dori ca aceste cuvinte sa fie ca un mesaj catre umanitate.
Doar atat - un mesaj simplu catre umanitate:
Conducatori si popoare,
Luptati pentru pace in lume!
Sa ne cunoastem cat mai bine unul pe altul ca sa ne pretuim si sa ne respectam reciproc!
Sa fim buni prieteni si intelegatori cu cei cu care convietuim, fara deosebire de etnie si rasa!
Sa luptam cu toate mijloacele contra nazismului, fascismului, rasismului, extremismului, xenofobiei si antisemitismului!
Sa nu mai permitem un alt Holocaust, indiferent pe cine ar leza sau viza, impotriva cui s-ar indrepta!
Sa strangem o mana sincera de prietenie cu toate popoarele!
In lume sa fie pace, bunastare, libertate si intelegere intre popoare!
Copyright © 1998-2007 Editura Lica. Toate drepturile rezervate.