In jurul datei de 15 iunie 1942, am primit ordine de chemare, fratele meu cel mare, Simion, al doilea frate, Wili, si eu. Toti trei fratii am primit ordine de chemare din partea autoritatilor ungare, care ne obligau ca pe data de 20 iunie sa ne prezentam la o unitate militara din Miercurea-Ciuc. Am fost obligati sa ne luam cu noi si haine, pentru ca vom fi repartizati intr-un detasament de munca fortata. Si am plecat la Miercurea-Ciuc pe 20 iunie. Trebuia sa ne prezentam! Au mai fost chemati evrei din Gheorgheni, din Miercurea-Ciuc, din judetul Ciuc si Trei Scaune. Am format un detasament.
Numarul: 110/40.
La data de 20 iunie 1942 am fost dusi din Miercurea-Ciuc sub supravegherea militara a soldatilor unguri, in comuna Simleul Ciucului, pe ungureste Csik-Somlyo.
Si ne-au bagat intr-o sura! Nu in casa! Intr-o sura cu fan.
Am fost incartiruiti intr-o sura care se afla, paradoxal, fata in fata cu biserica romano-catolica din comuna. Si erau fulgi si paie!
Acolo am fost incartiruiti!
Iti dai seama? Erau intre noi profesori, erau intre noi intelectuali, erau intre noi medici, erau intre noi juristi, erau intre noi ingineri, erau intre noi negustori, erau meseriasi, ceasornicari. Toate categoriile profesionale de evrei.
Am stat aici vreo trei saptamani, perioada in care soldatii unguri ne-au dus la lucru la intretinerea drumului si la asa-numitul "campul verde". Acolo era fan care trebuia presat in niste prese-masini care faceau baloturi de fan.
Nu cunosc criteriul pe care l-au folosit cand ne-au chemat. Au fost familii unde nu au chemat nici un barbat. In familia noastra ne-au chemat pe toti trei fratii.
Ca ne spuneau "jidane", nu mai durea; de-acum ne obisnuisem.
Eu am lucrat la o masina de presat fan, la gara, in Miercurea-Ciuc, impreuna cu mai multi. Plecam dimineata, iar dupa-masa ne aduceau inapoi. Era aproape.
Pot sa spun ca nu am avut probleme.
Eram tanar, aveam 24 de ani, nu-mi pasa.
Sa-mi fac o impresie de ce a fost. Pana atuncea, in 20 iunie 1942, atmosfera era suportabila.
Mai se gasea cate un derbedeu sa spuna: "jidane!"
Asta nu m-a deranjat.
Durea sufletul, si atat. Fizic, nu.
Aveam din ce sa traim. Fratii mei au lucrat la exploatarea lemnului pana in ultimul moment, pana cand am fost chemati la detasamentul de munca fortata.
Atmosfera nu era incarcata.
Trebuie sa spun ca lumea s-a purtat cu noi civilizat, aveam cunostinte cu care fratii mei aveau relatii comerciale, aveam colegi de fabrica, curtam fete ca orice tanar.
Si nu pot sa ma plang ca am avut probleme, in afara de faptul ca am fost incorporati pentru detasamentul de munca obligatorie.
Dar si ungurii au fost incorporati. La stagiul militar si ei s-au dus pe front. Nu se cuvenea ca noi, evreii, daca nu ne-au dus pe linia frontului, sa nu ne facem datoria sau sa nu fim supusi ordinelor stapanirii de atunci!
La noi, la evrei, e un principiu. Insasi invatatura noastra ne invata ca sa respectam ordinele, legile tarii care sunt ospitaliere cu noi. Or, noi am fost intr-un stat care nu era al evreilor, deci am fost intr-un stat ospitalier, unde nu am avut probleme deosebite pana la ora aceea.
Am curtat fete, romance, unguroaice, ca orice baiat tanar, nu ma pot plange, nu m-a oprit nimeni. Cate un apropo pe strada, ca...
Dar nu au fost restrictii, in sensul ca sa nu poti iesi pe strada.
Eu am avut restrictii pentru ca am fost pedepsit, dar altii, fratii mei, au mers pe strada, au fost la cafenea. Nu pot sa spun.
Din contra!
Au fost unguri care s-au purtat foarte civilizat.
Bine, de romani, nu mai vorbesc!
Romanii, saracii de ei, se aflau in situatia in care ne aflam si noi, evreii. Dintre ei, doar unii au parasit Sfantu Gheorghe cand au ocupat ungurii Ardealul ...
Totusi, ceva se simtea! Se simtea ca va fi ceva!
Se simtea ca vor veni zile grele pentru evrei!
Si de asta m-am convins in momentul in care armata ungara nu a mai luat militari evrei.
Era deja o discriminare!
Noi, evreii, eram dusi la detasamente de munca fortata.
Apoi, la unele magazine, au fost puse afise: "Magazin ungar crestin!"
Era un aviz evreilor!
Era deja o manifestare, ca el e ungur, si ca tu, daca vrei sa intri, sa-ti dai seama ca aici este un magazin si maghiar si crestin si ca n-ai ce cauta acolo. Ca un roman daca intra, el era crestin. Dar noi, cum nu eram crestini, ne atragea atentia ca nu suntem serviti: "in acest magazin nu se servesc evrei!"
Erau si de astia!
Dar nu m-a deranjat. Pentru ca puteam sa cumpar de la celalalt magazin si ma deranja prea putin unde-mi fac eu cumparaturile.
Principalul era sa fiu liber!
Si sa nu fiu maltratat!
Ca nu mai puteam ocupa posturi...
Asta era deja altceva, pentru ca din ce puteam trai? Era grija cu ce iti intretii familia.
Sigur ca se simtea, pana in '42 chiar, ca sunt restrictii!
Toti cati am fost cazati la Simleul-Ciucului, peste 200 de barbati, am fost dusi sub escorta in gara Miercurea-Ciuc, urcati in vagoane de marfa, cate 40-50, poate 60 de persoane intr-un vagon, si dusi, dupa o calatorie de cinci sau sase zile si tot atatea nopti, pana la Gomel, in Rusia Alba.
Am trecut prin Slovacia, prin Polonia, si prin fereastra vagonului, in apropierea caii ferate, am vazut in curtea unor cladiri, in curti, evrei polonezi care purtau pe piept steaua galbena.
Ne-am dat seama ca este vorba de ghetouri. Oamenii erau rau imbracati si se vedeau istoviti de foame si slabiti de munca ce o lucrau.
Nu stiam ca si noi mergeam tot intr-o directie unde ne astepta aceeasi situatie.
Trupele unguresti au calatorit impreuna cu noi, in acelasi tren de marfa care a plecat de la Miercurea-Ciuc, dar in vagoane de persoane. Deci, cu noi au calatorit, in vagoane separate, comandantul companiei, cativa ofiteri unguri si gradati si viitoarele santinele care ne vor pazi.
Noi eram toti imbracati civil.
Am ajuns in statia orasului Gomel, in Bielorusia, noaptea tarziu. Acolo am descins din vagoane. Dar nu era iluminat nimic. Totul era in intuneric.
Sub supravegherea soldatilor unguri am fost dusi pe jos, pe un drum, spre un castel.
Ploua.
Da' ploua foarte tare!
Si am vazut cladiri de o parte si alta a drumului. Si am intrat in aceste case dintre gara si castel ca sa ne ascundem de ploaie.
Dar, ploua si in case. Ori de erai afara, ori in casa... Tot una. N-am stiut care e situatia.
A doua zi, cand am vazut Gomelul... Tot Gomelul nu era o casa intreaga. Casele nu aveau acoperis. Nu stiu cauza: germanii au bombardat? Sau rusii, cand s-au retras, au aruncat in aer toate casele, ca trupele germane sa nu le poata folosi? Nu stiu, dar in case ploua. In sfarsit! Am ajuns in noaptea aceea intr-un fost castel boieresc care se afla intr-un parc si acolo am stat cateva zile.
N-am lucrat nicaieri in perioada aceea, nu am avut de-a face cu nimeni. Erau cativa soldati unguri care ne pazeau. Dormeam pe dusumea, iar mancare ni se dadea de catre trupele unguresti care calatorisera cu noi.
Gomelul era un oras mare... Dar nu vedeam nimic frumusete in el.
La un moment dat, santinelele ne-au adunat, impreuna cu alte detasamente de evrei din Dej, din Cluj, din Bistrita, care erau amplasate tot acolo, in jur, am format o companie si am parasit Gomelul.
Acum incepe nenorocirea noastra, a mea, a fratelui Simion si a fratelui Wilhelm! Fratele Oli nu era. Ramasese dincolo, in Romania!
Marsaluind prin Rusia Alba
Am plecat din Gomel spre sfarsitul lunii iulie '42.
Rusia Alba este un teritoriu nisipos, drumurile erau cu nisip, asa incat carutele companiei, cu diferite materiale, inaintau foarte greu. Trebuia sa impingem si carele companiei, cu bucatarie si tot ce mai aveau trupele acolo.
Noi marsaluiam pe jos. Fratele meu Wili, suferea de picioare, avea tromboza si nu putea merge in ritmul nostru. Atunci, eu si cu fratele Simion il taraiam dupa noi zeci de kilometri! In fiecare zi marsaluiam cate 40 sau 50 de kilometri!
Era infiorator.
Mergeam zeci de kilometri, pe jos, prin nisipul acela, prin soarele
fierbinte, cu ranitele in spate, impingand la carele incarcate cu munitii, mereu blocate in toate gropile, sprijinindu-ne unii pe altii, carandu-l si pe fratele nostru...
Dupa trei saptamani de mers pe jos, comandantul companiei, Reznicsek, a permis fratelui Wili ca, impreuna cu ranita lui, sa fie urcat intr-una din carute. Dar, pana cand am reusit sa obtinem de la comandant acest lucru, a fost infiorator! Reznicsek era un om destul de intelegator si cumsecade, avand o atitudine de intelectual si fara patimi de sovin si antisemit.
Am marsaluit vreo trei luni, de dimineata pana seara!
Cu ranitele in spate, impingand la carute, pentru ca nici caii nu rezistau. Sute de kilometri am facut, sub supravegherea soldatilor unguri. Iar caldurile ne istoveau si mai mult.
Seara, cand ajungeam in diferitele comune in care eram incartiruiti, eram franti de oboseala si sete. Pe parcurs ne opream la rauri si fantani si beam apa.
Dar, dupa cateva zile eram, deja, niste epave!
Totul era istovitor!
Se marsaluia din zori si pana noaptea, cu o scurta pauza la pranz. Multe nopti am dormit pe camp, sub cerul liber.
Culmea ironiei era faptul ca aproape tot drumul parcurs de noi pe jos era paralel cu o cale ferata, cu trenuri de marfa, care circulau aproape goale!
Si treceau pe langa noi! Iar noi scrasneam din dinti, mergand pe jos! Am trecut prin orasul Belgorod, prin orasul Kursk, unde s-au purtat, mai tarziu, luptele de blindate, am trecut prin Jitomir, am trecut prin Starioskol, Novioskol si altele, al caror nume nu le mai retin...
Am trecut prin Jitomir, un oras. Si cand am intrat, mi s-a parut ca sunt la Cluj... Semana drumul cu cel cand cobori de la Feleac. Semana!
Si era un oras frumusel!...
Si am ajuns, la un moment dat, la marginea unui oras, nu stiu cum il chema, poate Starioskol, sau Novioskol, nu stiu care dintre ele, ca erau doua, unu' langa altul. Manati cu pustile, am strabatut orasul. Cand l-am parasit, soldatii unguri ne-au dus intr-o groapa mare. Printre dealuri era, asa, o adancitura.
Iar acolo ne-au obligat sa ne dezbracam la pielea goala.
A trebuit sa le dam toate hainele si tot ce-am avut de valoare in rucsacuri. La unii dintre noi, au gasit bani unguresti. Au luat tot ce-au vrut. A fost o nenorocire!
Ne-au batut cu patul pustii, cu bata, cu pumnii, cu picioarele, cu varful ghetelor, cu tot ce-au nimerit! Aceasta teroare a durat trei ore! Nu stiam la care se mai opreste! Poate vine la mine? Sau la fratele meu? Sau la vecinul din dreapta? Sau la altii?...
Cand au obosit, ne-au ordonat plecarea.
Iar noi, am plecat de acolo batuti, indurerati, istoviti de cele traite!
De acolo, am umblat iarasi pe jos, si iarasi, si iarasi, inca aproape trei saptamani sau cat... Aproape tot timpul.
Toata vara si toamna, noi n-am facut altceva.
Doar sa marsaluim.
Am marsaluit pana am ajuns in comuna Iakowlewka.
Aici am fost incartiruiti si am lucrat la intretinerea drumului. Am lucrat de toamna, cand am ajuns, pana in iarna lui '43. Eram imbracati in haine de vara. Au urmat zile si mai cumplite, pentru ca au inceput ploile si drumurile erau pline de noroi. Noi trebuia sa le intretinem, lucrand de dimineata pana seara, batuti fara mila tot timpul de paznicii nostri.
Si, nu dupa mult timp, a venit iarna ruseasca! Lucram la curatatul zapezii. Munceam in conditiuni sub orice critica. Frig in casa, ger afara, iar mancare, cu totul insuficienta. Eram la 50 sau 60 de kilometri in spatele frontului, in sectorul armatei ungare.
Un lucru pe care n-am sa-l uit niciodata! Cand eram inca acolo, si munceam in gerul acela cumplit, veneau si trupe unguresti de acasa care treceau spre front.
Vai de capul lor cum mergeau! Pe jos, cu saniutele acelea, isi trageau bagajul, ranita sau ce aveau. Si soldatii unguri care mergeau spre front mergeau pe jos, cu ranita si arme, si foarte rar i-am vazut in mijloace de transport. Locuiau si ei in conditii cu totul necorespunzatoare. Pe front, iarna, ger, zi de zi tot mai frig era, tot mai frig, si asta era la inceput de iarna. Si era vai si amar de capul soldatului ungur, prin ce a trecut si el!
Rusul la care am locuit era un batran inalt, singur. Era imbracat in cojoc rusesc, in cizme, paslari si caciula ruseasca. Statea de multe ori afara, statea drepti, asa, si se uita la trupele unguresti care mergeau spre front. Privea, si radea, si spunea:
Lazar! Ii vezi? Toti ingheata! Toate aceste trupe mergand spre front nu se vor intoarce niciodata acasa, pentru ca toti vor ingheta!
Cata dreptate a avut in cele spuse, banuiesc ca asa s-a si intamplat! El stia ce urmeaza!
In toate localitatile pe unde am trecut si unde am fost incartiruiti pe la casele taranilor rusi nu am gasit decat cate un batran, doi, niciodata un tanar.
In decembrie am fost dusi iara pe jos, pana la Iefremowka. Acolo am lucrat iara la drum si la zapada.
Dar nu ne-au mai supravegheat santinele unguresti cu care am plecat noi, ci ne-au supravegheat niste svabi din armata ungureasca, din judetul Tolna, din Ungaria. Dar astia care erau pusi la noi, astia erau alesi!
Svabi din Tolna! Astia erau fascisti nebuni, hitleristi. Erau sadici!
Din judetul Tolna!...
Acestia au fost acum santinelele noastre si ne-au dus la lucru cu arme...
Si cu bastoane!....
Si, fara motiv, au inceput sa ne bata!
Pe care-l prindea ca a stat asa si nu altfel,... omor!...
Ne-au dat tarnacoape, ne-au dat lopeti. Eu am luat un tarnacop! Eram tanar! Lucram la drum! Nu stiu ce pamant era acela, ca dadeai cat puteai, si sarea o bucatica de doi centimetri! Iar paznicii ne bateau cat puteau!
Am muncit acolo ca un animal, de teama sa nu ma bata. Din maini imi curgea puroi si sange.
Era unu', Iakli, care batea al dracului... Si inca unu'... Iakli si inca unu' bateau de rupeau, cu pari, cu lemne, cu bastoane, cu armele, cu orice... Iar Iakli asta, care-i batea pe toti, pe mine m-a simpatizat.
Totdeauna spunea:
Ia uite! Ala, negru, cum munceste!
Nu ma opream! Imi curgea puroi din maini. Iar la amiaza imi dadea o portie de ciorba. Odata, l-a batut pe fratele meu Wili.
Si a venit fratele meu plangand:
Uite, ala m-a batut.
Si cand s-a apropiat de mine, i-am spus:
De ce l-ai batut pe fratele meu?
Pai, de unde dracu' sa stiu eu ca-i fratele tau?
Dupa un timp, Wili s-a imbolnavit foarte grav si a fost dus la spital. Ne-am luat ramas-bun de la el la drum. Era zapada deja.
Si zice:
Daca ajungeti acasa, sa aveti grija de sotia mea si de copil!
L-au dus intr-o caruta cu coviltir, impreuna cu alti doi-trei, la Cerneanca, mi se pare... El n-a mai aparut... Cand ne-am intors acasa, am aflat ca a murit. Sub rusi. I-au eliberat, dar nu le-au dat medicamente. Am aflat de la unu' din Sfantu Gheorghe care s-a intors, ca Wili a murit acolo.
Acolo, la Iefremowka ni s-a spus ca vom ramane pentru la iarna! Ca peste nici doua saptamani sa ne aduca inapoi la Iakowlewka, unde am muncit tot la drum, la zapada.
Dupa un timp, o parte dintre noi, si eu si fratele Simion, am fost dusi intr-o alta comuna, Krasnoie, unde am lucrat tot la drum, la zapada, pana pe la jumatatea lui ianuarie 1943.
S-au imbolnavit foarte multi!
Au murit foarte multi!
Eu?! Am avut noroc!
Eram un baiat care am facut sport, am rezistat!
Am suportat si tifosul sau ce era, tifos exantematic sau febra tifoida... Paduchii au adus boala mea... Am rezistat!
Dar psihic!... In momentul in care erai lucid, iti dadeai seama ca valoarea ta, indiferent ce ai fost, indiferent ce esti, este egala cu zero!
Egal cu zero! Nu ne-am mai gandit ca ajungem acasa.
La asta nu ne-am gandit, niciodata. Am stiut ca de aicea salvare nu exista.
Daca nu ne impusca, ne bat de ne omoara!
Daca nu, te imbolnavesti! Tratament? Ce tratament!...
Mi-a murit fratele, nevinovat!
Si ca el, au murit de ordinul miilor...
Primisem ceva haine mai groase, de iarna, de acasa.
Dar, din pachete, soldatii unguri si-au luat tot ce au vrut. Fratele meu a aflat ca am primit pachet si s-a dus acolo.
Unul dintre soldati tocmai era cu un pantalon de al lui.
Si fratele meu ii zice:
Asta-i pantalonul meu de iarna!
Am primit cateva ceva de acasa. Nu m-a interesat ce anume. Am fost cu hainele de vara aproape tot timpul. Nu stiu ce-au facut cu hainele noastre. S-a ales praful!
Intr-o dimineata, noi munceam tot la drum.
Deodata, a aparut un autoturism militar. In fata era un general ungur, iar deasupra era incarcat un birou.
Atunci ne-am dat seama ca frontul a fost spart de sovietici, cred ca la Voronej, si ca se retrag ungurii.
Si, pe urma a inceput puhoiul!
Copyright © 1998-2007 Editura Lica. Toate drepturile rezervate.