Dupa vreo doua zile, era pe la jumatatea lunii ianuarie, ne-au ordonat incolonarea si am inceput sa ne retragem. Se crease o panica generala. Si prin gerul cumplit am plecat cu ce era pe noi, cei mai multi cu picioarele infasurate in zdrente.
Si, da-i bataie, inapoi!
Tot pe jos! Tot pe jos! Tot pe jos, pana la Korosten...
Pe drumul pe care ne retrageam spre Korosten, intre Krasnoie si Iakowlewka, rusii au inceput sa bombardeze drumurile. De ce? Pentru ca nu numai noi ne retrageam, se retragea si armata ungara, se retragea si armata germana. Trupele se retrageau in debandada.
Dar, armata ungara se retragea pe jos!
Eu, soldat german retragandu-se pe jos, nu am vazut! Am vazut numai in masini, sau in tancuri, sau in camioane, sau in ceva...
Dar ungurii veneau pe jos, puhoi! Era plin drumul...
Si au venit avioane rusesti si au tras cu mitralierele de sus. Si au ramas morti si unguri, si evrei, si tot ce-a fost militar sau civil! Cu sutele au murit. Eu si fratele Simion am scapat. Mergeam kilometri intregi, fara oprire, prin gerul acela cumplit!
Toata ziua, marsaluiam.
De hrana nimeni nu se mai ocupa. De cazare, la fel. Seara, ne opream intr-o casa. Dar abia intram intr-o casa...
Nu vorbesc ca nu era foc, dar totusi eram intr-o casa, pentru ca afara erau minus 35o C si noi eram cu hainele nu tocmai groase.
Cum intram, venea fie un grup de soldati germani, fie un grup de soldati unguri, si cand vedeau ca suntem noi acolo, scoteau o grenada si spuneau:
In cinci minute daca nu iesiti afara, aruncam grenada!
Si ramaneam toata noaptea afara, in ger...
Ne-am retras!
Mergeam in retragere. Unde vedeam un om laturalnic, ne duceam acolo. Nu ne mai supraveghea nimenea. Dimineata, porneam pe drum si mergeam. Vedeam altii, mergeam si noi cu ei. Nu mai era nimic organizat, pentru ca germanii si ungurii si-au pierdut capul!
Bateau in retragere cuprinsi de panica si de confuzie.
...M-am trezit la Dorosici.
Dar eram numai eu, fratele Simion nu mai era.
De ce?
Pentru ca, in timpul retragerii, eu m-am imbolnavit de tifos. Nu stiu cand, nu stiu cum!
... M-am trezit intr-o zi, intr-o curte mare. Sub mine, curgea apa, se topea zapada. Nici paie, nici nimic! In curte mai era o cladire din caramida si mai erau si niste grajduri si niste sure. Era spre sfarsitul lui aprilie.
Am aflat ca sunt la Dorosici, un sat, iar unde eram noi fusese un colhoz, la marginea satului. Aici era improvizat un lagar-carantina, unde am fost izolati noi, detasamentistii bolnavii de tifos. La Dorosici, in urma cu numai patru seri, in ultima zi de Pesach, spre miezul noptii, un grajd, sau hangar, sau ce a fost, in care incuiasera 800 de evrei bolnavi de tifos, fusese ars in intregime, cu oameni cu tot. Jandarmii au inchis usile, le-au batut in cuie, au dat foc simultan din toate colturile hangarului si au ars oamenii. Au scapat dintre ei doar cativa care erau chiar langa usa grajdului. Usa a ars, a cazut, iar ei au fugit afara. Soldatii horthysti au tras in acestia. Numai cativa au scapat cu viata, printre ei si un cantaret de opera, care avea arsuri pe cap. Ulterior, cand a ajuns acasa, si-a pus peruca.
Acolo au murit 800 de evrei nevinovati, bolnavi!
Cand m-am facut mai bine, detasamentisti mai vechi mi-au aratat unde a fost locul acela si am vazut cum arasera paznicii, ca sa nu se cunoasca oasele celor arsi de vii. Am gasit o cana pe aratura. Cei care au supravietuit si noi, ceilalti, mai vechi si mai noi, am preferat sa dormim afara...
Un episod pe care mi-l amintesc.
Eram inca la Dorosici. Dupa doua saptamani am inceput oarecum sa mai gandesc, dar tot nu eram inca refacut. Eram paziti de soldati. Iar un soldat era din Ardeal. Si nu stiu cum am ajuns in apropierea lui, si m-a intrebat ce fac, de unde sunt. Un soldat ungur m-a vazut ca stau de vorba. A doua zi, a venit, m-a luat si m-a bagat intr-o sura de aceea. Si a inceput sa ma intrebe, ce am vorbit cu acela, ce i-am dat, ce mi-a cerut. Si i-am spus ca nu i-am dat nimic, pentru ca nu am nimic la mine. Si a inceput sa ma bata cu un baston. Dadea in mine si eu fugeam si el dadea numai peste spate si peste picioare. Cum puteam eu sa fug? Aveam 40 de kilograme, daca aveam. M-a batut ca pe hotii de cai. M-a batut pana in capatul celalalt al surii, si inapoi, si iar, si iar, si, dupa ce m-a batut bine, mi-a spus:
Este aicea unu - mi-a spus numele - care are un ceas. Maine sa-mi faci rost de ceasul ala si sa mi-l dai.
M-am intors in curte, l-am cautat pe cel indicat, l-am gasit si i-am spus:
Da-mi ceasul!
Si el se uita la mine si zice:
Ce, esti tampit? Cum sa-ti dau ceasul?
Dar mie imi era teama ca vine soldatul ungur si ma bate. Nu am luat ceasul. Nu am avut cum. M-a chemat soldatul ungur, m-a batut bine, eu am ramas cu bataia, el a ramas fara ceas, si toate au ramas, la asa-numitul normal, pentru ei.
Pentru mine, nu! Pentru mine nu era normal.
"Monor - 101/27"
Dupa tifos, am fost dus la Bandorovka, o comuna in apropiere de orasul Korosten, in Ucraina. Acolo m-am refacut si am fost atasat la un alt detasament de munca fortata, plecat din patria mama, Ungaria, din Monor, cu numarul 101/27.
Reputatia acestui detasament era teribila.
Cand spuneai "Monor, 101/27", te luau fiorii.
Acest detasament era un detasament al groazei, pentru ca oamenii erau cumplit de batuti.
Acolo era mizerie mare, oamenii putand fi chinuiti de santinelele ce ne pazeau, sau paznici sau ce au fost.
Comandant era un locotenent, un oarecare Pomazi, care avea si el o reputatie ca e cel mai rau comandant al unui detasament de munca fortata.
Totusi, acest Pomazi a fost un om, pot sa spun, cat se poate de corect. De ce?
In primul rand, cand am ajuns eu acolo, a chemat toata compania si le-a spus celor care ne supravegheau:
Aici, nimeni nu are voie sa bata. Numai eu!
Astfel, eram asigurati ca acesti pribegi, soldati analfabeti si infectati cu ideile fasciste, nu aveau voie sa ne bata, iar Pomazi, locotenentul, n-o sa aiba el timp in fiecare zi sa ne bata!
Apoi, sarbatoarea noastra de sambata incepe de vineri seara. Noi, in vreme de pace, aveam obiceiul sa facem rugaciuni la templu. Iar Pomazi, in fiecare vineri seara, ne chema afara. Era intre noi un baiat, Solomon, care canta la Templul Coral din Budapesta. Pomazi spunea:
Sa spui Lehu doidi!
Asa incepe o rugaciune.
Am ramas surprins. De unde stie acest Pomazi de Lehu doidi?
Am aflat! El, in tinerete, facuse curte unei evreice. Si de la prietena lui a invatat aceste obiceiuri evreiesti.
Ne-am simtit acolo tratati mult mai civilizat decat oriunde am fost si decat oriunde am mai ajuns, pentru ca acest Pomazi nu dadea voie soldatilor sa se atinga de noi.
Era un lucru extraordinar, pentru ca la alte companii ne bateau fara nici un motiv, dadeau in noi ca in hotii de cai.
Si unde sa te duci sa spui?
Aici, la Bandorovka, am aflat ca vom merge acasa.
Aceasta companie de munca fortata 101/27 din Ungaria fusese rechemata acasa.
Si m-am gandit: daca ei vor merge acasa, voi merge si eu.
Si, intr-adevar, intr-una din zile am fost incolonati si am facut un mars de o zi sau doua pana in orasul Ovruci.
Noi mergeam pe drumul spre oras. Se vedea deja orasul. Si ni s-a atras atentia de catre localnici sa nu mergem pe mijlocul drumului, pentru ca drumul a fost minat. Dar, atunci cand am vazut orasul, am mai tinut noi cont de avertismente si pericole? Nici vorba! La un moment dat, o explozie! Sapte baieti au sarit in aer. Unu' sau doi au murit pe loc. Cel care a calcat pe mina a murit pe loc. L-a aruncat suflul ca pe o minge in aer! Ceilalti au fost dusi la un spital. Mai intai au orbit, toti au orbit, apoi nu si-au mai revenit. Printre ei era si un medic, doctor Fritschi. Am fost la ei, la spital. Toti au murit. Am ramas pe loc cateva zile, le-am facut o groapa, i-am ingropat, le-am facut o cruce si am vegheat la aceasta cruce.
La un moment dat, am fost incolonati si dusi la gara. Am fost pusi in vagoane si dusi in Ungaria. Asa am venit eu acasa, in '43, toamna.
Cand am ajuns in Ungaria, eram foarte slabiti si plini de paduchi, si plini de toate nacazurile, nu ne-au lasat sa mergem acasa, ci ne-au dus la Hidasnemeti, un orasel langa Kosice, sau langa Bratislava, in sfarsit, nu mai retin, era in teritoriul ocupat de unguri de la Slovacia, prin Arbitrajul de la Viena. Erau soldati unguri. S-au purtat cu noi foarte frumos. Ne-au tinut acolo aproape trei saptamani. Si acolo, au inceput sa ne alimenteze, ca sa nu mergem acasa schelete, sa vada populatia ce au facut cu noi. Am primit musafiri, si mi-au adus si mie pachet de acasa, si mi-au adus haine... Eram jegarit, si vai si amar.
Ne-am refacut si a venit momentul in care am plecat acasa. Le-am dat telegrama cu ce tren sosesc.
Am fost dusi intai la Baia Mare, unde era Comandamentul pentru incorporari in detasamente de munca obligatorie. Acolo, ne-au lasat la vatra si ne-au dat foaie de drum si fiecare a mers acasa.
Am ajuns la Sfantu Gheorghe.
Era toamna tarzie, racoare.
Mama mea stia ca sosesc. Ii spusese cumnata mea. Si cumnata mea avea o ruda, Schwartz Hermann, acolo, in Sfantu Gheorghe. A venit la gara cumnata mea, cu ruda ei.
Acasa, biata mama mea era singura.
Se plimba prin fata casei si ma astepta.
Am ajuns langa ea.
Si a intrebat-o pe cumnata mea:
Lazar n-a venit?
Ea nu m-a recunoscut.
Mama, dar eu sunt!
A plans ea... am plans eu...
Eram acasa!
A doua zi, m-am dus la politie. Si mi-au spus:
Nu mai trebuie sa te prezinti, ai facut detasamentul de munca!
Acesta a fost parcursul.
Acum, sa vorbim de tratament...
Nu am fost considerati ca oameni!
Marsaluirea era istovitoare, mergeam zeci de kilometri, prin arsita, pe jos. Au murit multi.
In primele saptamani au murit deja. Acolo, la Iakowlewka, a murit Rosenberg. Si a murit Ehernwald.
Au murit multi!
Am plecat din Sfantu Gheorghe, vreo patruzeci, cincizeci de barbati. Am venit acasa vreo unsprezece! Restul, nu stiam ce s-a intamplat cu ei.
Bataile erau la ordinea zilei, pentru motiv sau fara motiv. Oricare dintre soldatii care ne pazeau putea sa ne bata, nimeni nu-i tragea la raspundere.
Si ce motiv puteau avea cu noi?!
Ca eram supusi!
Eram infricosati!!!...
Am avut parte ca unul dintre soldatii care ne insoteau, sa fie din Sfantu Gheorghe, Martin Szep. El s-a purtat frumos, lucra la birou. M-a salvat odata de la o bataie. De ce? Fiind intr-o comuna, am iesit din locul unde am fost incartiruiti si m-am dus prin sat sa cersesc paine. Un soldat ungur m-a prins si mi-a spus:
Ce faci aici? Deseara, te prezinti!
Asta insemna ca seara te prezentai si incasai 25 bastoane peste fund, ceea ce era o bataie destul de greu de suportat. Seara, cand m-am dus sa-mi primesc pedeapsa, il intalnesc pe Martin Szep, care m-a recunoscut. Si zice:
Despre tine era vorba?
Da.
Stai aici!
Si se duce la soldatul ungur si-i zice:
Si acuma ce vrei sa faci? Sa-l bati? De ce nu l-ai batut acolo, unde l-ai prins? Acuma, sa nu te atingi de el!
Si am scapat de o bataie serioasa!
Bataia era la ordinea de zi! Si bateau cumplit! Si cand mergeam si cand lucram.
In primii ani dupa eliberare, dupa 1945, un prieten al meu, Iosif Fahndrich, cu care am plecat din Sfantu Gheorghe la detasamentul de munca fortata, a denuntat pe o santinela, tot din Sfantu Gheorghe, pentru bataile crunte pe care i le aplicase. Acest paznic a fost judecat sub stare de arest. Am fost citat ca martor, m-am prezentat, dar nu stiu care a fost sentinta.
Prietenul meu s-a stabilit in Statele Unite, unde a si murit.
Paduchii erau la ordinea de zi! Eram plini de paduchi care puteau oricand sa ne imbolnaveasca. Boala mea de paduchi a fost adusa. Si boala celor care au murit la Dorosici.
Mancarea era asa cum era! Dar, spre deosebire de ce voi cunoaste, mai tarziu, in lagarele de exterminare, cu mancarea ce ne-au dat aici, se mai putea supravietui.
Apoi, am mai putut sa ne descurcam si sa ne facem rost de mancare. De exemplu, puteam sa ne facem o relatie la bucatarie, si le plateam cand ne-am fi intors acasa. Am gasit acolo niste soldati din Ungaria, care lucrau la bucatarie.
Si am facut cunostinta cu ei si le-am spus:
Dati-ne mancare si va platim acasa, daca mai ajungem. Daca nu, va dam scrisoare catre mama noastra si cumnata noastra, care se afla la Sfantu Gheorghe!
Si, intr-adevar, ne-au dat mancare, iar cand au plecat in concediu, s-au dus la mama si la cumnata noastra la Sfantu Gheorghe si au incasat banii. Si am avut, in perioada aceea, vreo luna jumatate, ce manca! N-am avut probleme. Veneau seara cu o galeata cu gulas de carne. Atunci, la munca fortata, am avut ce manca. Sau, cum mergeam la munca prin comune, mai puteam cauta mancare pe la sateni. Fiecare s-a descurcat cum a putut.
Dar in rest, era o nenorocire!
Era gerul de afara!
Era gerul unde dormeai.
N-aveam nici haine groase de iarna pe noi.
Munca era istovitoare!
Subalimentati... Am slabit...
Erau tot felul de boli care ne macinau.
Tratamentul lipsea. Din cauza gerului, la multi dintre noi le-au degerat degetele de la picioare, care erau numai rani. Si degetele de la maini ne inghetau pe tarnacoape.
Eram epuizati.
A fost o viata total inumana!...
Dar, am ajuns acasa.
Iar despre Simion, nu stiam nimic.
In tot acest timp, eu am scris, in secret, un jurnal. Cand nu ma vedea nimeni, imi notam in jurnal ce mi se intampla.
Dar s-a pierdut, impreuna cu toate lucrurile noastre, cand am fost deportati din Sfantu Gheorghe.
Copyright © 1998-2007 Editura Lica. Toate drepturile rezervate.