Cand ne-am intors acasa in toamna lui '43, legile rasiale erau dure. Iar dupa invadarea Ungariei de catre stapanii SS, pe 19 martie 1944, viata noastra a devenit si mai grea, pentru ca zilnic apareau, cu iuteala trasnetului, o multime de legi impotriva evreilor.
Prigonirea evreimii!
Traiam foarte izolati! Legile nu ne mai permiteau sa lucram. Evreii nu aveau voie sa fie proprietari, evreii nu aveau voie sa fie functionari, evreii nu aveau voie sa aiba magazine.
Evreii nu mai aveau voie nimic.
Eu nu am avut probleme deosebite, dar situatia noastra, a evreilor se inrautatea. Alimentele erau pe ratii, targuielile se puteau face numai intre anumite ore. Nu mai aveam voie sa ascultam posturile de radio straine. Cine incalca ordinul, facea inchisoare, sau era internat sau platea amenda si aparatul de radio era confiscat de autoritatile politienesti. Populatia civila era atatata impotriva noastra atat in emisiunile radio, cat si prin ziare. Presa scria mult despre legile noi care apareau impotriva noastra. Se publicau legile antievreiesti si tot felul de inventii despre noi, evreii, si ritualurilor noastre.
Si era teama si deznadejdea!
Era teama!
Nu aveai curajul sa mergi pe strada.
Era deznadejdea!
Nu aveai curajul sa fii intre populatie, ca sa nu fii anchetat apoi si sa declari: "ce-ai vorbit?", "ce ai spus?", "ce ti-a spus?"
M-am dus totusi in vizita la toate doamnele ai caror soti au fost dusi cu mine in detasamentul de munca fortata. M-am dus acasa la fiecare. Si le-am spus situatia in care i-am lasat. Deci, e in viata, nu va faceti probleme, era bine, tratamentul era bun. Dar nu puteam, nu aveam suflet si inima sa spun sotiei ca il bate, ca nu are ce manca, ca e era plin de paduchi. Nu puteam! Una dintre doamne, Melania Politzer, care avea doua fetite si o prietena care acum locuieste in Israel, m-a invitat mai des. Mergeam si stateam de vorba. Intr-o dupa-amiaza din primavara '44, prin luna aprilie, am plecat spre casa pe la ora cinci. Am fost oprit de doi cetateni si mi-au spus:
Vino cu noi!
E un episod pe care il tin minte din perioada respectiva.
Si m-au dus la arestul politiei, dar nu stiam de ce. Era plin de tigani beti. Dimineata au venit doi soldati cu arme si m-au dus la comandantul Retnik, care era seful Sigurantei locale.
Si m-a intrebat:
De unde cunosti tu pe militarul Ingo?
Am fost cu el la detasamentul de munca fortata. Este evreu, ne-am intalnit pe strada, ne-am recunoscut si l-am invitat sa vina la noi in vizita.
Si a venit de cateva ori. Era imbracat militar, cu uniforma, ca orice soldat ungur. Conducea motocicleta unui ofiter. Si mi-a spus ca il duce pe front. La poarta i-am spus:
Ai grija de tine. Am scapat noi cu viata din detasamentul de lucru, dar ai grija sa nu ti se intample ceva pe front!
Atat i-am spus. Ce-i puteam spune? Un vecin ne-a vazut si m-a denuntat la Siguranta si asa am ajuns acolo. Retnik mi-a pus intrebari despre Ingo. I-am spus toata povestea de unde si cum ne-am cunoscut. In timp ce-i explicam, a inceput sa se apropie de mine. Eu i-am inteles intentia, ca vrea sa ma bata si am inceput sa ma dau inapoi, apropiindu-ma de zid, pana ce am ajuns langa zid. Si a inceput sa ma bata, sa dea in mine ca in hotii de cai. Dupa ce m-a batut bine, a chemat doi soldati cu armele in maini care m-au dus inapoi la inchisoare, la politie. A doua zi, iarasi au venit soldatii arma in mana si m-au dus iarasi "acolo", la "rendez-vous". L-am intalnit acolo si pe prietenul meu, militarul, Pepi. Asa ii spuneam noi, in detasamentul de munca, Pepi. Si-mi zice:
Lazar, ce ti-au facut? Te-au batut?
Pepi, m-au batut! Dar pe tine?
Pe mine nu. Mie imi dau drumul acasa.
Retnik trebuie sa fi fost scandalizat cand a auzit ca Pepi este evreu. Cum, un evreu in armata maghiara? M-au tinut pana dupa-masa. Si apoi am dat o declaratie ca nu am nimic de reclamat. Ca n-am fost batut. Ca n-am fost interogat. Ca nu s-a intamplat nimic. Am semnat si mi-au dat drumul.
Era aprilie, ajun de Sfintele Sarbatori de Paste ale noastre. La noi, incepe sarbatoarea in ajun, seara. Mama mea, cumnata mea si fetita erau invitate la ruda aceea, care m-a asteptat la gara, cand am venit acasa de la detasamentul de munca. M-am dus si eu la ei, m-am dezbracat, am intrat in baie, mi-am facut baie, m-am schimbat. Am petrecut noaptea acolo. Apoi am stat linistiti acasa.
La 19 martie au intrat nemtii in Ungaria.
La 29 martie a fost, la Budapesta, o sedinta "faimoasa" a Consiliului de Ministri care a durat 12 ore si in care s-a decis scoaterea noastra din randul cetatenilor cu drepturi egale, fiindu-ne anulate orice drepturi si libertati, dar noi nu stiam inca.
Din 5 aprilie am purtat steaua galbena, obligati, incepand cu varsta de sase ani, toti, fara deosebire, femei si barbati. Rolul ei era acela al stigmatizarii noastre. Purtarea stelei galbene incuraja orice persoana rau intentionata sa ne faca rau, sa ne agreseze pe strada, sau sa ne insulte.
Cand eu m-am dus in Rusia cu detasamentul de munca fortata spre Gomel, pe teritoriul polonez, eu am vazut evreii cu stea galbena. Ei, evreii polonezi, erau deja in ghetouri de mult. Polonia a fost prima tara pe care au ocupat-o nemtii.
Acum purtam si eu stea galbena! M-am cutremurat. Steaua galbena era o bucata de panza de culoare galbena, de 10 centimetri pe 10 centimetri, de forma stelei evreiesti, steaua lui David cu sase colturi. Era obligatoriu sa o coasem pe haina sau pe pardesiu, pe piept, in dreptul inimii. Ni s-a interzis sa parasim orasul.
Dar nu stiam, nu stiam inca, ce insemna viata in ghetou, nu stiam inca nimic.
Si, mai ales, nu am stiut ca, nimeni, dar nimeni, nimeni, nimeni nu ne va mai putea apara si salva de ce avea sa ni se intample.
3 Mai 1944
Inainte de 3 mai, cu o zi sau doua, nu mai tin minte, un politist a venit acasa si ne-a ordonat ca in data de 3 mai, dimineata, la ora 8, sa ne prezentam la politia din Sfantu Gheorghe cu totii membrii familiei si cu toate actele ce avem. N-am stiut de ce, n-am stiut ce urmeaza.
Ne-am prezentat la politie, eu, mama mea, cumnata si cu fetita ei de 7 ani. Si acolo, erau in curte toti evreii din Sfantu Gheorghe, cu copii, cu soacra, cu tot. Toti, fara deosebire. Am stat cum am putut, in picioare sau pe jos, in curtea politiei.
Si ajunsi acolo nu ne-au mai lasat sa plecam.
Am fost retinuti la politie.
Au urmat surprizele care au fost...
Fiecare familie a fost trimisa acasa, insotita de soldati.
Aveam voie sa ne luam hainele de pe noi, ceva imbracaminte, ceva lenjerie de pat. Si ceva mancare ne-a dat voie sa luam, vreo 50 de kilograme, si... valea!
Nimic, nimic, nici un ban, atunci erau pengo, nici un inel sau verigheta de aur, nici un document, nimic, nimic n-am avut voie sa luam.
Fiecare familie era strigata, si cum era strigata, cum pleca sa faca bagajul.
Randul familiei noastre, Schobel, a venit mai dupa pranz. Ne-am dus acasa cu soldatii, am facut bagajul ce ni s-a permis.
A venit cate o caruta, si am fost incarcati cu bagajele ce aveam. Populatia civila a aplaudat cand am fost incarcati.
Si ne-au bagat in ghetou.
Ghetoul din Sfantu Gheorghe
Ghetoul era o cladire de caramida in constructie, care nu era terminata. Era acoperita, dar interiorul inca nu avea pardoseala, era pamant. Nu erau nici geamuri. Cladirea avea podul primului etaj, alcatuit din scanduri, si parterul. Mai tarziu, in acest loc s-a construit scoala agricola din Sfantu Gheorghe.
Aceasta cladire a fost ghetoul nostru. Aici am stat, la marginea orasului, pe strada Ciucului. La scurt timp, au fost adusi evreii din tot judetul Trei-Scaune, din comune si din Miercurea-Ciuc si zonele invecinate, si in total am fost inghesuiti in cladire vreo 700 de oameni.
Aici, in Pitesti, am cunoscut la Templu o doamna, Rachel Nastase, care atunci a fost adusa din Miercurea-Ciuc in ghetou la Sfantu Gheorghe. Atunci nu ne-am cunoscut. Auzeai ca au mai sosit evrei, dar era imposibil sa ne cunoastem intre noi.
Si acolo am stat si am dormit, claie peste gramada, vreo doua saptamani, unii in pod, altii la etaj, altii la parter, fiecare cum si-a gasit un culcus. Paturi nu am avut, am dormit pe jos, pe cearsafurile sau paturile ce le aveam in bagaj. Fiecare si-a gasit un loc. Noi nu mai aveam locuinte. Aveam un loc de dormit in ghetou.
Aici, in ghetou, am avut o problema.
Un ofiter german a vrut sa ma impuste. De ce? La Baia Mare, comandantul comisariatului militar care se ocupa de concentrari, Revicki Gyula, un om tare cumsecade, a vrut sa salveze evreii de la ghetoizare si de la deportare. Ne-a trimis ordine de chemare chiar in ghetou, ca sa ne prezentam la detasamente de munca fortata. Si ne-am pregatit. Aveam rucsacul pregatit, tot, dar aveam un pardesiu la care tineam foarte mult, si nu voiam sa-l iau cu mine la munca fortata, pentru ca acum cunosteam tratamentul pe care-l puteam primi acolo. Intr-una din zile am cunoscut un levente.
Si l-am rugat:
Mai, uite, am pardesiul asta, ia-l pe tine si du-l acasa! Daca o sa ma intorc, mi-l dai. Daca nu ma mai intorc... Faci ce vrei cu el!
Nu stiu de unde a aflat ofiterul german, care era in ghetou, de aceasta poveste. Si a trimis pe cineva dupa mine. Imi stia numele, pentru ca eu am spus cum ma cheama acelui levente. Si m-am prezentat in fata lui, iar el m-a scos afara.
Si m-a pus in coltul cladirii, lipit de zid si sa pregatea sa scoata pistolul. Si in acel moment, a aparut, ca prin minune, un ofiter ungur, un om cumsecade, care a sarit intre mine si el si nu l-a lasat sa ma impuste. Si am scapat!
Dupa doua saptamani am fost dusi la gara, imbarcati in vagoane si dusi in ghetoul de la Reghinul Sasesc.
Ghetoul din Reghinul Sasesc
Jandarmii unguri ne-au dus in ghetoul din Reghinul Sasesc. Era o fabrica de caramida in ruina in curtea aceea. Erau numai caramizi si campul. Cand am sosit noi, aici erau deja enorm de multi oameni. Am fost dusi afara, in curte. Ne-am facut din cearceafuri un fel de corturi; daca ploua - ploua, daca era soare, era soare. Am stat in conditii rele, timpul era ploios si rece; era pe la jumatatea lunii mai. Paturi, iarasi nu am avut. Am dormit cum am putut, pe jos. Ne-am intins o patura, sau un cearsaf, sau ce-am avut, si am dormit.
Intr-una din zile, in ghetoul de la Reghin, si-a facut aparitia o brigada speciala, vorbeau toti ungureste, si, probabil, pe baza informatiilor pe care le-au avut de la niste informatori despre evreii instariti, mai bogati, au inceput sa faca cercetari. Poate ca acesti informatori nu si-au dat seama de consecintele reclamatiilor lor. Fapt este ca, la un moment dat, diferiti evrei, au fost chemati pe rand intr-o camera si luati la intrebari si maltratati. Acestea le-am aflat dupa ce primii evrei interogati si maltratati au iesit din acea incapere, de la cercetari. In camera de schingiuire, echipa de batausi avea si un fel de birou. Acest loc a fost numit "monetarie", din cauza scopului cercetarilor si maltratarilor. Scopul cercetarilor si maltratarilor: rand pe rand evreii au fost obligati sa spuna persoanele sau locurile unde au ascuns valori, bani, aur sau monede. Au fost batuti crunt, pentru ca, la inceput, fiecare a spus ca nu are nimic ascuns sau poate ca oamenii nu au avut ce sa recunoasca. Insa, sub presiunea torturilor aplicate, au declarat. Oamenii "ieseau" de acolo mai mult morti decat vii. Unii abia se miscau si incercau sa se apropie de locul lor unde isi facusera un culcus; aveau talpile picioarelor umflate si pline de sange si siretele de la ghete desfacute, ceea ce denota ca nu mai aveau nici macar puterea sa-si puna la punct incaltamintea. Altii au trebuit dusi cu targa pana la locurile lor. Cercetarile au durat cateva zile. Intr-una din zile, jandarmii au inceput sa cheme la interogatoriu si acele femei care erau cap de familie, adica, nu aveau barbat sau aveau barbatii la detasamentul de munca fortata. Melania Politzer a venit la mine si mi-a cerut sfatul:
Lazar, spune-mi, ce sa fac?
Ce-i?
Am fost chemata "acolo" si mi-au spus sa spun unde am ascuns valuta, bani, aur si mi-au dat timp sa ma gandesc pana maine!
Melanca, batausii astia tot or sa scoata de la tine. O sa te chinuie de-o sa te rupa. Dar pot sa-ti chinuie fetele, ca sa te impresioneze si tot o sa le spui. Tu esti o femeie draguta, esti o femeie firava. Du-te maine si spune-le ce ai ascuns si unde, ca nici asa nu avem siguranta ca ne mai intoarcem acasa sau ce s-o intampla cu noi! Vrei sa te omoare in bataie? Ai doi copii!
A doua zi, femeia s-a dus, a spus. A treia zi, iar au chemat-o si i-au spus ca e in regula, ceea ce inseamna ca trimisii lor s-au dus, au gasit si i-a satisfacut cantitatea de aur pe care au gasit-o. Am intrebat-o:
Unde ai ascuns aurul?
In camara de lemne, am facut o groapa, am acoperit-o la loc si am pus lemnele deasupra.
Melania nu a mai avut probleme. Fusese adusa in ghetou cu cele doua fetite, iar sotul ei nu se intorsese inca din detasamentul de munca fortata. Dar au fost multi chemati, pentru ca in ghetoul de la Reghin nu eram numai evreii din Reghin si cei adusi din ghetoul din Sfantu Gheorghe, ci erau evrei si din provincie si din alte orase, erau evrei din Gheorgheni, erau evrei din Targul Secuiesc, erau evrei din Toplita. Si acestia si-au gasit informatori care sa-i denunte. Spre bucuria mea, la mine nu a venit nimeni, pentru ca nu eu eram bogat, bogat era fratele meu, care nu venise acasa de la detasamentul de munca fortata si totul era pe numele lui. Am avut ocazia sa fug din ghetou, pentru ca, in timpul cat am stat acolo, eu am lucrat intr-o padure langa Reghinul Sasesc, si de acolo se putea fugi. Granita era aproape. Dar mama, afland ca eu as putea fugi, cand plecam la munca dimineata, ma punea sa jur ca ma intorc. Si acest juramant fata de mama mea nu am putut concepe sa-l incalc.
Intr-una din zile, s-a anuntat ca toata lumea sa se pregateasca, ca plecam din ghetou. Pregatirea a fost foarte rapida. Ce ai avut pe tine sau ce ai mai luat ceva in mana, pentru ca jandarmii unguri ne-au spus sa nu ne incarcam cu prea multe lucruri, pentru ca drumul va fi greu si ar fi mai bine sa lasam totul acolo. In sfarsit, ne-au incolonat, cu bagaj, cu copii, cu tot ce am avut. Eram vreo 4.600 - 4.800 de oameni.
Ajunsi la poarta, la iesirea din ghetou, am fost opriti si inca odata perchezitionati fiecare de catre jandarmi, care cautau sa vada ce mai are fiecare la el si ce are in bagaj. Perchezitiile au fost destul de brutale. Nu am sa uit o scena. Nu stiu de unde era o femeie tanara, destul de draguta... Draguta, in sfarsit, asa cum arata in ghetou o femeie. A avut probabil ceva, pentru lenjerie intima, si n-a vrut sa-i arate jandarmului. Si, cu forta, a obligat-o sa desfaca. Si, dupa ce a vazut, acel jandarm lipsit de bun-simt si de omenie, i-a spus:
Acolo unde te duci, de astea nu mai ai nevoie. Poti sa le arunci.
Probabil ca el stia ce ne asteapta, dar noi nu aveam inca de unde sa stim. In asemenea conditii, am gandit ca intr-adevar exista oameni care au numai figura de oameni, dar in realitate sunt mai rai decat fiarele.
Cat am stat la Reghin? Am stat 10-12 zile.
Dupa-amiaza, jandarmii unguri ne-au imbarcat...
... Si am plecat spre necunoscutul Auschwitz!
Copyright © 1998-2007 Editura Lica. Toate drepturile rezervate.