Eram complet derutati, nu stiam ce-i cu noi...
Unde ne duc pe jos?
Cine?
Iara?
Am ajuns, dupa vreo doua zile de mers pe jos, intr-un lagar care se numea Gross Rosen. In acest lagar am fost cazati, nici nu stiu daca au fost cladiri sau baraci, nu stiu ce au fost!
Eram intr-o pivnita.
Noaptea au venit peste noi, nu stiu cine!
Nu stiu cine au fost!
Banuiesc, banditii aceia de SS-isti. Cine sa fi fost altcineva?!
Ne-au calcat in picioare, asa, cum scrie la carte.
Am stat la Gross Rosen vreo doua zile, sau trei zile. Dupa ce am stat doua zile, sau trei zile, iar am fost scosi sa plecam de acolo!
Si ne-au dat o bucata de paine si o bucata de zgarciuri si ne-au spus sa iesim in afara lagarului. Cand sa iesim pe poarta, ne-au oprit in fata unei cladiri mai mici.
Era spre sfarsitul lui ianuarie.
Daca imi amintesc bine, sa fac o socoteala: doua zile si doua nopti am mers pe jos, iar doua sau trei zile am stat acolo, la Gross Rosen. Deci era spre sfarsitul lui ianuarie. Ne-au lasat acolo, la poarta, langa o cladire mica, o jumatate de ora, sa asteptam. Am asteptat!
Si unu' dintre noi spune:
Aici e crematoriu!
Zic:
Gata, pana aici ne-a fost!
Am mancat repede painea si bucatica aia de carne.
Imi zic: " Nu-i nimic! Mor? Mor! Da' de ce sa le ramana lor? "
Mi-era foame! Si-mi era frica.
Apoi, nici unul dintre noi n-a scos o vorba! Ne uitam unul la altul si asteptam momentul sa se deschida usa si sa ne spuna sa intram acolo, in cladirea aceea mica, unde s-a zis ca ar fi un crematoriu! La Auschwitz, tot timpul ne spuneau ca nici unul dintre noi nu va pleca viu de acolo. Ma gandeam ca ne-au evacuat de acolo si ne-au adus aici ca sa ne arda.
N-a fost asa! Au venit SS-istii, am parasit lagarul incolonati si supravegheati cu armele si ne-au dus la o gara.
Nu stiu daca gara s-a numit tot Gross Rosen sau altcumva. Nu stiu!
Era ianuarie. Era ger. Pentru ca la nord, Gross Rosen era mai la nord, e si mai rece.
Ne-au urcat in vagoane de marfa. Nu stiu cati oameni am fost intr-un vagon. In mijloc era o soba cu burlan si carbuni pentru cei doi SS-isti care ne pazeau inauntru, ca ei sa se incalzeasca. Ei stateau acolo, langa noi, cu mancare, cu slanina, cu caldura. Dar in restul vagonului, noi nu am simtit caldura. Era ger. Vagonul avea crapaturi. Si in aceste conditii, chinuiti, am calatorit sase zile si sase nopti.
Si am trecut prin Berlin!
In zorii zilei, cand am ajuns in Berlin... Asta era a sasea zi de mers... Se vedea orasul.
Trecea trenul pe langa oras!
Probabil prin gara am trecut, dar nu stiu care gara, pentru ca Berlinul are multe gari.
Atunci am avut o satisfactie. Am vazut cladirile daramate, se vedea ca sunt bombardate. Nu sunt un om rau la suflet! Dar cand ma gandeam ce au facut "ei" cu NOI, ma bucuram ca simt acum si ei ce-i aceea DURERE!
Eu nu am mai putut face, in acele momente, distinctie intre populatia civila si restul, SS-isti, politie, jandarmi! Nu am putut face o asemenea distinctie. Si ma gandeam ca probabil din fiecare cladire sunt oameni dusi pe front... Oare se mai intorc? Deci ma gandeam si ca cineva sufera si pentru asta, parintii sau cine a mai ramas acasa, cunosc si ei ce este suferinta.
Si, nu departe de Berlin, trenul a oprit.
Era dimineata, la sfarsitul lui ianuarie. Sa fi fost asa ora cinci si jumatate, pentru ca era inca intuneric.
SS-istii ne-au spus sa coboram din vagoane.
Si cand ne-am dat jos, sus, in vagon, jumatate dintre noi erau morti! Erau inghetati!
Au murit de frig, de foame, de epuizare, de... de toate au murit.
Am calatorit cu oameni morti in vagon, fara sa-mi dau seama!
Ne-am dat jos. Se vedea, la o distanta... Cat putea sa fie? Un kilometru? Se vedea o cladire mare, iluminata!
Lagarele erau iluminate noaptea ca ziua.
Si mi-am dat seama ca aici trebuie sa fie un lagar!
Statia unde ne-am dat jos se numea Sachsenhausen - Oranienburg.
De la Berlin, nu era departe.
Am ramas: viii - jos, pe peron, mortii - sus, in vagoane.
Si, insotiti de paza, de soldati SS-isti, ne-am tarat spre lagar, la Sachsenhausen.
Lagarul se numea Sachsenhausen. Probabil ca era o localitate acolo, in apropiere, careia ii purta numele!
...Nu mai simteam foamea.
Dar setea ne tortura!
SETEA!
Daca nu mananci, nu mananci!
Dar daca nu bei apa si simti nevoia...
E ceva ingrozitor!
E de nedescris sentimentul acela de sete!
Dupa zile intregi de deshidratare!
Au deschis poarta lagarului.
Am intrat.
Acolo erau baraci.
Dar altfel decat baracile de la Birkenau! Altfel...
Am vazut robinete de apa...
Toti am fugit sa bem apa!
Curgea insa numai apa fierbinte!
Si la aceasta s-au gandit! Ca vom fi insetati!
Inca o lovitura!
Bea apa! Dar bea apa fierbinte, daca poti! Si n-o poti bea!
Si am ramas acolo vreo cateva ore.
Dupa cateva ore au venit, ne-au dezbracat de haine. Am ramas in pielea goala. Si ne-au dat cate o camasa si cate un indispensabil. Ca era rupt aici, ca era rupt acolo, asta n-avea importanta... Asta ne-au dat. La fiecare.
Si, prima dimineata!
Apel!
In izmene! Si in camasa!
Am stat ore intregi la apel, iarna, la minus 20 - 25 de grade.
Pe urma, am intrat intr-o baraca si am lucrat. Ce lucram?!
Erau niste fire, cred ca erau din cupru, care erau invelite in banda izolatoare. Si trebuia sa scoatem firele de cupru din invelisul izolator. Probabil aveau nevoie de cupru.
Asta faceam toata ziua! Puteai sa innebunesti!
Daca nu, sa stai inactiv si sa nu faci nimic...
Baracile erau din scandura.
Seful baracii noastre era un neamt, detinut, care n-avea o mana! Era ciung. A fost criminal. A omorat oameni. Si l-au bagat in lagar, ca pedeapsa. Si l-au pus conducatorul nostru, ca sa se poarte cu noi, asa cum se poate purta un criminal.
In ziua cealalta, dimineata, am fost dusi la spalator.
Am intrat intr-o incapere foarte mica, in care ne-am inghesuit 30-40 de oameni. Spala-te! Dar, cum sa te speli? Pai, nu incapeai nici sa stai unu' langa altu'...
Si am prins si eu cateva picaturi de apa si am dat asa, pe ochi. Si zic, catre unu', asa in gluma, dar pe nemteste:
Dar, cu ce ne stergem acum?
M-a auzit criminalul acela, care era sefu' baracii. Si imi zice:
Ce, iti trebuie prosop?
Avea doua ajutoare, doi gealati, tot detinuti. Au venit gealatii. M-au luat. M-au trantit pe o masa. M-au imobilizat, ca sa nu pot misca. Si m-au batut cu cureaua. Dar nu durerile acelea m-au durut! M-a durut altceva!
M-a durut ca a strigat la mine:
Infirm nenorocit, ce esti!
El, care nu avea o mana, imi spunea mie infirm care aveam doua maini! Si ma gandeam asa: Oare nu scap eu vreodata de aici si sa ma intalnesc cu asta? Daca Dumnezeu vrea, poate totusi o sa ies!
Am stat la Sachsenhausen.
Mancarea?
Sistem de lagar!
Nu era nici o deosebire!
O bucatica de paine!
Surogatul de cafea! Acelasi surogat de cafea!
Am stat la Sachsenhausen pana spre sfarsitul lui martie.
Ne-am dus la gara. Ne-au bagat iara intr-un tren de marfa.
Era frig! Fara nimic altceva, decat intr-o camasa si in acel indispensabil, am calatorit pana la Mauthausen.
Mauthausen e in Austria.
Era tot iarna. Era spre sfarsitul lui martie. Era frig.
Deci am calatorit din nordul Germaniei, de la Berlin, pana la Mauthausen, vreo sase zile, sase nopti. Poate sapte.
Pe parcurs n-am mai putut suporta SETEA!
Am urlat cu totii, intr-o gara:
Waser! Waser! Waser!
Nu am mai putut sa rezistam!
Au venit doi SS-isti cu doua galeti de apa.
Au deschis vagonul si au aruncat apa pe noi!
Si ne-au spus:
Acum, aveti apa!
Bineinteles, hainele au inghetat pe noi. Era frig!
Am ajuns la Mauthausen. Gara parca se numea tot Mauthausen.
Am intrat in lagar!
Lagar asa de mizerabil ca Mauthausen, pana atunci, eu nu am vazut! Era mai rau aici decat la Birkenau.
De ce era mai rau? Pentru ca la Birkenau eu am stat putin. Dar aicea, din martie, spre sfarsitul lui martie, sau cand a fost, si pana cand am plecat, au mai trecut luni de zile!
Acolo au izbucnit fel de fel de boli!
Cea mai frecventa a fost diareea. Avea caracter de masa. Si detinutii cu diaree au fost izolati. Si, la un moment dat, simteam ca nu mai suport conditiile de lagar, asa ca m-am gandit sa cer sa fiu si eu izolat. Nu aveam diaree. Si am spus unui prieten:
Cer sa fiu si eu dus acolo!
Nu te duce, mai, nenorocitule! Pe toti ii omoara, care ajung acolo!
Ma gandeam ca tot am sa mor. Dar, poate, acolo, n-am sa mor. M-am lasat convins totusi si nu m-am dus.
Am stat la Mauthausen poate vreo luna, pana pe la sfarsitul lui aprilie. De lucrat acolo, la inceput, nu am lucrat. Toata ziua stateam in baraca. Eram imbracati sumar, tot asa cum venisem, cu o camasa si cu pantalon. Pe urma, ne-au dat haine vargate. Mancam mai putin. Si trecea timpul, cum trecea. Seara, pe pardoseala baracii, se puneau niste saltele, la fel de mari, la fel de groase. Nu stiu din ce erau facute. Ne culcam. In momentul cand ni se ordona:
Dormiti!
Nu mai aveam voie sa miscam!
Acolo, intr-o seara...
Aveam un sef de baraca, tot un bandit, tot un asasin, tot un german.
Nu stiu ce-am patit intr-o seara! M-am miscat. Iar lui i s-a parut ca vorbesc si ca fac galagie. Mi-a strigat:
Ridica-te!
M-am ridicat.
Ce esti tu?
N-am spus ca sunt evreu. I-am spus:
Sunt roman.
Ma gandeam, romanii sunt aliati cu nemtii, poate are o impresie buna, si poate nu ma pedepseste. Ce crezi ca mi-a spus?
Hot blestemat!
Atata a stiut el sa spuna in limba romana. "Hot blestemat"! Dar, nu m-a batut. Ce-am stiut eu de 23 august '44?! Dar, poate ca nici el nu stia. Noi am simtit ca ceva se intampla. Faptul ca avioanele acelea, sovietice, au bombardat la Auschwitz. Faptul ca ne-au mutat dintr-un loc intr-altul. Faptul ca am vazut germani civili ca se mutau, in dezordine, cu pachete, cu carute, cu masini. Dar nu stiam nimic concret. Voi, aici, in Romania, erati deja liberi atunci!
Intr-o zi ne-au spus ca mergem la lucru. Ne-au incolonat. La iesirea din lagar, ne-au dat tigari. Langa lagar, era un loc de munca, o cariera de piatra, unde lucrau multi detinuti. Acest loc era de fapt un loc de tortura si de exterminare a detinutilor. S-a scris si o carte despre aceasta cariera blestemata! Cartea se numeste "Mauthausen - 186 de trepte". Detinutii trebuiau sa care 186 de trepte bolovanii de piatra, pana sus, in varful carierei. Cum sa care? Cine sa care? Acei oameni epuizati, infometati, slabiti, care nu mai aveau putere sa ridice nici doua, trei kilograme?! Iar daca unul reusea sa ajunga pana sus, SS-istul il impingea cu piciorul sa cada in prapastie. Sau se prabuseau sub povara bolovanului pe parcurs, la a cincizecea treapta, sau poate de la a suta treapta, sau poate la orice treapta, si se rostogoleau cu bolovan cu tot, peste toti care le erau in cale, pana in fundul carierei, pana in moarte.
Am trecut pe langa acest loc. Era langa lagar.
Acolo s-au facut ORORI!
Intr-o dimineata, am fost scosi, nu stiu cate sute dintre detinuti, pentru ca lagarul de la Mauthausen era un lagar mare, si ne-au dus la gara. De aici, am fost transportati cu trenul de persoane in oraselul, sau orasul, nu stiu cat era de mare, Amstetten.
Aici o sa-ti spun un episod! Cel mai placut episod al meu...
Daca poate fi numit un episod din lagar, episod placut! Dar, aici s-a petrecut! La Amstetten. AICI AM AFLAT! E un episod care mi-e foarte drag si pentru care imi fac, in acelasi timp, multe reprosuri.
Am ajuns la Amstetten. Ne-au bagat intr-un garaj mare, sau ce putea fi, in orice caz, era o incinta cu o bolta mare. Am dormit acolo, pe jos. Dimineata cealalta, ne-au dus sa lucram la gara. Ce se intamplase? Cu o zi sau doua, sau trei zile inainte, avioanele americane au bombardat Amstetten. Dar au bombardat numai gara si linia ferata. De ce? Cu cateva zile inainte, americanii au lansat niste parasutisti in Austria. Germanii, pentru ca Austria era ocupata de Hitler, au prins parasutistii si bineinteles ca i-au executat. Americanii au aflat. Deja erau americani in Austria. Si au bombardat gara Amstetten, intr-o noapte. Orasul, nu! Nici o particica, nici o bomba, nici o caramida, nimic! Dar, gara, care era o gara cu cel putin 50 de linii ferate, a fost bombardata de nu mai era nimic intreg. Amstetten era un mare centru feroviar. Era drumul care ducea spre Linz, spre Salzburg, spre Viena, centrul Austriei. Era un centru foarte mare. Si n-a ramas nici o linie, o cale ferata, o singura linie care sa fie intreaga. Tot au bombardat. Cand am ajuns acolo, erau locomotive aruncate in aer, mai cate un vagon ramas pe cate o portiune de sine, iar in dreapta si in stanga, totul era aruncat in aer. Erau gropi lasate de bombe de incapea o casa in ele.
Erau si soldati unguri care zaceau acolo morti. Probabil erau si ei transportati dintr-un loc in altul. Si ma uitam asa, cu teama, spre ei, dar, in acelasi timp, imi parea bine. Imi parea bine, asa, ca sa simta si ei ce inseamna frica de moarte. Noi eram expusi oricand sa fim omorati si nu aveam nici o posibilitate de impotrivire sau de aparare.
Acum, era randul lor.
SS-istii ne-au pus sa lucram la aceste linii, sa le degajam de mormanele de fier si de tot ce era acolo. Am lucrat poate 20.000 de oameni, in trei schimburi. Si cu toate astea, dupa doua saptamani, abia daca reusisem sa degajam o linie. O linie doar! Pai, noi mai aveam putere sa muncim? Eram epuizati. Ce munceam noi acolo intr-o zi, 7.000 de oameni intr-un schimb, o echipa de oameni normali ar fi lucrat poate in zece minute. Noi nu mai aveam putere, eram dupa un an de lagar! Eu aveam, cred, 40 de kilograme. Eram toti pe aceeasi linie ferata, o parte lucra aici, o parte acolo. Dimineata, ne duceau la munca, dupa-masa, ne aduceau. Seara duceau altii, in schimb, si lucrau. Acolo am lucrat 20.000 de detinuti, zi si noapte. Acolo, am avut un accident. Nu aveam putere si am scapat pe picior o greutate. Aveam niste ghete rupte. Prin gheata a iesit sangele, dar fiind in lagar, ce puteam sa fac eu? Nimic!
Nu primeam ingrijire medicala. Peste cateva zile m-a durut. Si aveam, tot cu noi acolo, un medic, detinut. Si-i spun:
Uita-te aicea, ce am, ca ma doare?
Pai, unghia s-a rupt si din radacina a ramas o parte. Trebuie sa ti-o scot!
Pai, cum o scoti?
O smulg!
Si cu o penseta pe care o avea el, pe viu, mi-a scos-o.
Intr-o zi, la amiaza, ni s-a adus mancarea... hai sa o numim mancare. Ciorba aceea... O ciorba, apa chioara, ma rog... Aceeasi, ca in orice lagar. Si era un soldat SS, dragut, care pazea grupul unde am fost eu. Noi eram un grup, nu stiu cati, poate de 30 - 40 de oameni.
Stateam jos si sorbeam ciorba.
Si acest soldat, la un moment dat, intreaba romaneste:
Cine dintre dumneavoastra stie romaneste?
Fii atenta! Era interzis ca santinela SS sa vorbeasca cu noi.
Cand a vorbit, am inghetat!
Ce cauta un roman la Amstetten?!
In lagar, daca voiai sa supravietuiesti cumva, nu aveai voie sa fii foarte destept, dar nu aveai voie sa fii nici foarte prost... Trebuia sa plutesti prin mediu... Daca erai prea destept si aveai replica, zicea ca iti bati joc de el, si era rau! Daca nu stiai sa raspunzi nimic, zicea ca esti tampit si de ce sa te lase sa mai traiesti?! Oricum, nu era bine!
Trebuia sa stii sa speculezi orice miscare ca sa ramai in viata!
Eu, am tacut!
Si, iar zice:
Domnilor!
Iti dai seama? "DOMNILOR"!
Acuma ne-a facut: "DOMNI".
Pe noi, care nu aveam NUME!
AVEAM UN NUMAR.
Pe noi nu ne striga dupa nume, ci dupa numar!
Nu figuram cu nume.
La Mauthausen trebuia sa purtam "bratara". Era o placuta de tabla, care avea un numar, alt numar decat cel tatuat la Auschwitz, legata cu sarma, pe care trebuia sa o purtam ca pe o bratara.
Asta trebuia sa purtam acolo!
Bratara!
Si asta ne spune: "Domnilor"!
Doamne! Nu-i normal!
Am tacut. De ce sa fiu eu destept? Lasa, sa fie altu' destept!
Si iarasi:
Domnilor, dar nimeni dintre dumneavoastra nu stie romaneste?
Si daca a intrebat de trei ori si nu s-a prezentat nimeni, m-am ridicat eu. Mi-am zis, fie ce-o fi! Daca ma omoara, asta e!
Si ma ridic si spun:
Eu stiu romaneste!
Si ma intreaba de unde sunt. Si-i spun ca sunt ardelean, din Sighisoara, si am fost adus din Sfantu Gheorghe.
Sunteti evreu?
Da!
Doamne, asa sa-mi ajute Dumnezeu! Domnule, spuneti colegilor dumneavoastra sa reziste, cum pot, oricum! Peste doua-trei saptamani, dumneavoastra veti fi liberi!
Imi era teama, sa zic, sa nu zic, atunci iar m-am gandit, fie ce-o fi, zic:
Nu vom fi liberi!
Domnule, razboiul e pe terminate!
Nici atunci nu vom fi liberi! Pentru ca veti avea posibilitate, in ultimele ore, ne bagati intr-o vagauna, si cu mitraliera, in cinci minute, lichidati sute de mii de oameni!
Nu! Comandantii SS vor cauta sa se apere prin dumneavoastra, sa arate ca nu v-au omorat!
Eu trebuia sa fiu foarte atent, daca era un neamt care stia romaneste, putea sa fie o provocare.
Si am prins curaj si am intrebat:
Dar dumneavoastra cum ati ajuns aici?
Domnule, in '41-'42, in Romania s-a facut propaganda sa vina meseriasi in Germania, mai ales la constructii. Eu sunt tinichigiu, sunt bucurestean, si pana acum am lucrat. Acum, pentru ca armata germana a fost decimata si nu mai au soldati sa-i duca pe front, ne-au imbracat si pe noi in uniforma.
Am crezut, pentru ca si de la noi, din lagar, au fost luati detinuti si imbracati in haina militara si trimisi pe front. Armata germana avea nevoie de soldati.
Zice:
Dumneavoastra, detinutii, veti fi bine tratati, dar ce va fi cu mine?
S.S.-istii aveau un semn, subsuoara... Iar dupa razboi au fost luati la intrebari cei care au fost descoperiti. In felul acesta a decurs discutia si l-am convins ca in tot grupul acela nu era nimeni care sa stie romaneste. Erau olandezi, erau francezi, erau evrei din diferite tari. Romani care sa vorbeasca romaneste, eram numai eu.
Si mi-a spus inca o data:
Domnule! Veti fi liberi! Ascultati-ma pe mine! Dar rezistati!
Orice ar face cu dumneavoastra!
VIATA MI-A DAT!
Acest om mi-a redat speranta ca vom putea trai.
Regret foarte mult ca nu am putut sa notez numele si adresa acestui om. Dar nu puteam sa spun: "Da-mi o hartie si creion sa scriu", asta de prima data! Nu! In al doilea rand, imi pare foarte rau ca nu l-am intrebat cum il cheama, dar memoria mea tot nu ii retinea numele. Am trecut prin atatea, ca nu mai retin numele celor cu care am fost impreuna! Nu mai retin! Mai stiu doar cateva nume.
De omul ala imi pare tare rau ca nu l-am retinut! Uite! Omul acela! Poate a venit acasa si poate a avut neplaceri. Iar eu, care am ajuns acasa, pot eu sa uit ca omul acela mi-a dat viata? Poate a avut neplaceri! Iar eu, daca ii stiam adresa, ma duceam acolo dupa eliberare, unde se afla, si vedeam daca are nevoie de ajutor. Daca mi se spunea ca a fost ridicat, ma duceam si il aparam. Spuneam:
Domnule, uite ce-a facut omul acesta pentru noi, la Amstetten!
Atunci, erau toate usile deschise pentru un fost deportat!
Mi-a dat o ciorba in plus. Am lucrat pana dupa-masa.
Si, ca de obicei, ne-am intors la "domiciliul" nostru, in acea cupola. Asta s-a petrecut in gara Amstetten, in Austria. Am mai stat la Amstetten un timp.
Si apoi ne-am intors la lagarul nostru, la Mauthausen.
Aceasta putea sa fie perioada de sfarsit al lui aprilie '45.
La un moment dat, SS-istii au dat dispozitie grupului nostru sa ne retragem din baraca in care eram si sa coboram in afara lagarului. Era o poteca, am coborat pe aceasta poteca pana am ajuns pe un teren pe care erau construite niste corturi uriase. Apartinea tot de lagarul Mauthausen. Acolo m-am intalnit cu un fost coleg de la detasamentul de munca fortata, din Rusia, Ladner. Erau doi frati. I-am intrebat, surprins:
Mai, ce-i cu voi aici?
Ei erau imbracati civil, probabil tot cu hainele cu care plecasera de acasa in '42. Si-mi explica:
Pai, ne-am tot retras, ne-am tot retras, ne-am tot retras, pana ne-au adus aici, in lagar!
Ce mai stii de Simion? L-ai mai intalnit?
Nu.
Am intrat in cortul unde am fost repartizat. Erau niste corturi uriase, in care eram 800 - 1.000 de oameni. Peste cateva zile i-am intalnit acolo si pe copiii care au lucrat la Auschwitz la asa-numita scoala de constructii. Si cand m-au vazut, s-au bucurat:
Ce bine ca ati venit, ca astia mari ne iau mancarea!
Stand in jurul acestor copii, apare fratele meu, Simion.
Ladner, dupa ce s-a despartit de mine, s-a intalnit cu el prin lagar si i-a spus ca sunt acolo. Marsaluisera, atata timp, fara sa stie ca sunt impreuna.
Simion, s-a oprit.
S-a uitat la mine.
Eu, m-am uitat la el.
Ne-am privit.
Bun inteles, am inceput amandoi sa plangem!
Atunci i-am spus ca mama a fost gazata la Auschwitz.
Ceea ce pentru el a fost un adevarat soc!
Eu, oarecum, timp de aproape un an de zile, ma mai obisnuisem cu gandul ca asa s-a intamplat. Dar el, primea lovitura aceasta in plin. Si el tinea, intr-adevar, foarte mult la mama. Am tinut toti, dar el avea un cult deosebit. De aceea, dupa moartea tatalui meu, a facut orice pentru ca mama sa nu sufere material.
Ne-am imbratisat.
Arata foarte prost!
Bun inteles ca nici eu nu aratam mai bine!
Am ramas impreuna, in acelasi cort.
Nimeni nu mai tinea nici o evidenta, nimic.
Intr-una din zile, in acest cartier-lagar de corturi, a aparut Kaduc Oswald, de care am mai vorbit, si a spus:
Sa se prezinte toti detinutii care au fost la Auschwitz!
Iata pentru mine un nume de meditat! Pentru care motiv vrea sa ne adune pe toti care am fost la Auschwitz? Probabil ca vrea sa nu mai ramana martori despre mortii de la Auschwitz, sa nu putem povesti ce s-a intamplat la Auschwitz. Bineinteles, eu nu m-am dus. Cei care s-au prezentat si s-au dus cu el nu i-am mai vazut. Dar, ulterior, m-am convins ca acesta a fost scopul lui, probabil la dispozitia superiorilor lui. Deci am scapat si din aceasta incurcatura oarecum, tot bazandu-ma pe logica.
Acolo stand, intr-o zi, m-am gandit care oare sa fie explicatia faptului ca era o diferenta izbitoare intre conditiile de lagar din Auschwitz-ul propriu-zis si celalalte lagare, inclusiv Mauthausen, unde erau niste conditii, o mizerie, de nedescris... Auschwitz-ul propriu-zis avea blok-urile curate, nu era mizerie, fiecare detinut avea un pat, avea posibilitatea sa se intretina oarecum. Si am ajuns la raspuns dupa ce m-am eliberat din lagar. In timpul razboiului, prin '43-'44, probabil ca organizatii internationale au vrut sa viziteze aceste lagare de concentrare a grupuri mari de prizonieri si de evrei, despre existenta carora incepusera sa aiba oarecum informatii. Si probabil ca SS-istii s-au gandit, chiar de la inceputul exterminarii evreilor in lagare, ca vor fi solicitari, pe plan international, de a se vizita aceste lagare unde erau detinuti. Si cred ca acest lagar a fost folosit de SS-isti pentru vizitele societatilor de Crucea Rosie, pentru a masca adevarul si pentru a dezminti informatiile in legatura cu scopul real - exterminarea - al lagarelor de concentrare. Aceasta a fost concluzia mea, pe care o mentin si astazi. Diabolicul cu care au lucrat SS-istii si autoritatile naziste in exterminarea sutelor de mii de oameni, precizia aceea milimetrica si de secunda, i-a facut sa se gandeasca si la acest aspect. E o banuiala de a mea, dar sunt convins ca asa a fost! Altfel nu se poate explica de ce, tocmai in lagarul despartit prin numai patru kilometri de camerele de gazare si crematorii, tocmai acolo sa fie pentru detinuti un loc mai omenesc din punctul de vedere al traiului, al curateniei localului. Era alt tratament, din punctul acesta de vedere, si acest aspect putea fi vazut de un observator din afara, in timpul unei inspectii sumare. Altfel, este inexplicabil!
Am stat la Mauthausen.
Intr-o buna zi, am fost incolonati si am plecat si de la Mauthausen.
Gunskirchen, ultimul lagar
Am inceput din nou sa marsaluim. Ne mutau in lagarul de la Gunskirchen. Am trecut prin orasul Wels, din Austria. Un oras destul de dragut. In viata mea de lagar, uitasem cum arata un oras!
Am fost opriti la iesirea din oras, pe margine de drum, ca sa ne odihnim. Am vazut cand, la o casa obisnuita, fara etaj, cu geamuri joase, o domnisoara, era o tanara, a venit cu doua felii de paine cu gem pe ele si le-a pus pe pervazul geamului. Poate ca am fost singurul care am observat. M-am dus. Le-am luat. Bun inteles, i-am dat si fratelui meu o felie si am mancat. In eu-l meu s-a nascut intrebarea:
Cine poate sa fie, aici, in Austria, care sa aiba acest curaj? Probabil ca si ea a pandit momentul ca sa nu fie observata cand a pus acolo feliutele de paine!
Am mers doua sau trei zile. Noptile am fost incartiruiti pe camp si inconjurati de santinele. Intr-o seara, ni s-a repartizat paine fiecaruia dintre noi. Eu am vazut unde este carul cu paine. Nu mai puteam de foame! Si cand s-a intunecat bine, mi-am zis: "Fie ce-o fi, eu ma duc si fur o paine." M-am dus. Nu stiu cum am ajuns. Era noapte, am insfacat o paine. Eu nu am vazut santinelele, ele nu m-au vazut, si m-am intors cu paine la fratele meu. Dar unul dintre detinuti m-a vazut ca vin cu paine. A venit si mi-a dat un pumn in fata, ca sa-mi ia painea. El a tras de paine, eu am tinut de paine. In sfarsit, painea s-a frant. El a fugit cu ce a luat, eu am fugit cu ce am ramas si, impreuna cu fratele meu am mancat portia ramasa de paine.
In ziua urmatoare, incolonati, am marsaluit mai departe si am ajuns intr-o padure, in lagarul Gunskirchen. Acolo erau doua sau trei baraci, foarte rudimentare, fara acoperis, nu erau terminate, nici usi nu aveau. Bineinteles, eram inconjurati si paziti de SS-isti. N-am lucrat nimic. Dar era o mizerie infioratoare! Nu aveam absolut nimic amenajat! Nici locuri unde sa te duci pentru necesitati! Am stat acolo aproximativ doua saptamani. Fratele meu era intr-un hal fara de hal! Aproape ca nu se mai putea misca.
Mancarea era execrabila, inimaginabila!
Nimic nu continea! Apa calda!
Dimineata, painea aceea nenorocita de tarate si surogatul de cafea.
Si mureau, zilnic, zeci de detinuti!
Mureau de foame, de epuizare, de extenuati, lipsiti de toate.
Era un miros insuportabil! Mureau oamenii!
Sedeau asa, pe pamant, si stand de vorba cu ei, vedeai numai ca, ba unul, ba celalalt, inchide ochii si cade!
In momentul in care ne-au eliberat americanii, la Gunskirchen au ramas sute de oameni, neinmormantati, aruncati unul peste celalalt. Daca mai intarziau doua zile, nici eu nu as mai fi fost in viata, atat eram de epuizat.
Copyright © 1998-2007 Editura Lica. Toate drepturile rezervate.