A doua zi dimineata, zic catre fratele meu:
Hai sa plecam!
Unde sa plecam?
Nu stiu, ce mai cautam noi aici? Plecam de aici!
Am luat-o pe un drum, prin padure. Nu departe, am dat de o casa. Am batut la usa. A iesit o femeie. Era infricosata pentru ca se spusese ca detinutii puteau sa omoare.
Ce sa omoare, ca abia mai puteau trai! Am linistit-o:
Nu va speriati! Nu va facem nimic rau. Dati-ne putina apa calda sa ne putem spala.
Si daca aveti, aduceti-ne si cate o camasa si niste indispensabili.
Milioane de paduchi aveam pe noi. Milioane! Ne-am dezbracat, ne-am spalat, oarecum. Am luat acele albituri curate. Parca ne-am simtit totusi altfel. Am multumit si am plecat. Unde am ajuns? La Wels, orasul prin care am mai trecut. Am intrat in oras, la periferie. In dreptul unei case, am zis fratelui:
Hai sa intram aici!
Am intrat inauntru. Eu pe barbat l-am vazut, era de varsta mijlocie, pe sotie nici nu am vazut-o. Si i-am spus:
Dati-ne posibilitatea sa stam la dumneavoastra cateva zile, pana ne refacem!
A fost de acord:
Va dam o camera.
Iesind afara, in curte, am vazut ca are o sura. Se simtea mirosul de fan proaspat! Si spun gazdei noastre:
Domnule, da-ne numai ceva sa ne acoperim. Nu ne da camera, ca nu avem nevoie. E mai bine in sura.
Si am urcat cu fratele acolo, in sura aceea. In mirosul acela de fan proaspat cosit, ne-am simtit extraordinar! Familia aceasta de austrieci era foarte cumsecade. In fiecare zi ne-au adus mancare. Am mancat. N-am iesit sa ne plimbam. Stateam acolo la soare, in fanul de curand cosit, in sura.
Dupa doua zile, m-am imbolnavit. Nu stiu ce s-a intamplat cu mine. Nu stiu cat a durat. Fapt este ca, din momentul in care am mancat langa cantonul acela, organismul nefiind obisnuit cu mancare, a cedat. Nu stiu ce a fost. Cand m-am trezit, fratele meu era langa mine si spune:
Ai fost foarte bolnav! Dar acum, daca te-ai trezit, e bine! O sa vedem ce putem face!
Am iesit afara din curte.
La un moment dat, vedem un grup mare, de cateva sute de prizonieri, fosti SS-isti, care erau fara grade.
Vai si amar cum aratau ei acuma! Erau de nerecunoscut!
Acei soldati SS, ingamfati, plini de ei, ce au fost, si acuma, invinsi, in captivitate, erau ca niste carpe, nu mai erau durii care fusesera cu cateva zile in urma. Erau condusi de doi soldati americani. Unu' era in fata si unu' era in spate. Am aflat ca au fost dusi la Gunskirchen ca sa inmormanteze acele sute sau mii de cadavre care ramasesera acolo, pe pamantul acela.
La un moment dat, intalnim doi fosti detinuti imbracati in haine militare germane.
Ce-i cu voi?
Haideti cu noi.
Unde sa mergem?
Nu departe de aici este un depozit mare de alimente al armatei germane. Si toti fostii detinuti merg acolo si se aprovizioneaza.
Dar ce-i cu uniforma de ofiter SS pe tine?
Americanii ne-au dus pe toti fostii detinuti evrei intr-o cazarma
foarte mare. Se numeste 'Cazarma vanatorilor de munte'. Americanii patruleaza prin oras cu jeep-urile. Cum vad un detinut, imbracat in haine vargate, il iau, il pun in jeep si-l duc acolo. Toti am fost dezinfectati si ne-au spus sa intram in magazia de haine si sa ne imbracam.
Deci, nu mai aveau paraziti pe ei, fiecare si-a ales camasa, indispensabili si s-au imbracat cu haine militare SS, pentru ca numai astea erau acolo. Unu' era imbracat cu haine de general, ce mai!... Dar fara grade. Dadusera gradele jos. Ii spun austriacului care ne gazduia:
Domnule, ai un cal si o caruta? Vino si dumneata sa te aprovizionezi de acolo.
Am plecat cu proprietarul la care stateam, la acel depozit. Avea cai, avea o platforma. Depozitul nu era departe de Wels. Am ajuns la o cladire imensa. Cu ce s-o compar? Nu am cu ce! La intrare era un soldat american. Statea la intrare si se juca pe degete cu arma si se distra de felul cum eram noi ahtiati sa ajungem odata in depozitul acela de alimente, ca sa ne luam alimente. Tot la intrare, un fost detinut, imbracat cu haine de general german, bineinteles, statea culcat pe niste saci de zahar. Sacii erau desfacuti. Deci, efectiv, el era culcat pe zahar, nu pe sac. Cu o mana manca dintr-o conserva de carne, iar cu cealalta manca zahar. Si i-am spus, pe ungureste:
Nu manca asa, ca ai sa mori!
Si mi-a raspuns:
Nu-i nimic, dar cel putin am sa mor satul!
Am intrat in depozit. Erau alimente de tot felul si erau si saci cu ovaz. I-am spus gazdei:
Ia-ti de acolo tot ce-ti trebuie.
Si a pus intai sacii de ovaz, iar apoi a pus cutii de conserve, gemuri, saci de zahar, conserve de carne, ce-a gasit. Cand am iesit, omul meu pe care tocmai il avertizasem sa nu manance, murise. Bineinteles ca mi-au dat lacrimile! De ce a trebuit sa-i spun tocmai eu acest lucru? Cu aceste alimente pe care le-am luat de acolo, am mai ramas vreo zece zile la familia aceea, la Wels. Ne-am simtit foarte bine. Ne-am refacut oarecum sanatatea, iar omul era foarte serviabil. Dupa vreo doua saptamani, am iesit in oras. Americanii dintr-un jeep ne-au vazut, au oprit, ne-au luat in jeep si ne-au dus la acea cazarma unde erau gazduiti toti deportatii din oras. Am fost dezbracati, am fost dezinfectati, am facut baie si ne-au spus:
Intrati in magazia de imbracaminte si luati ce vreti!
Eu nu mi-am luat haine de general, m-am multumit cu haine de soldat. Fratele, la fel. Ne-am imbracat si ne-am dus in dormitor. Era saltea, patura, perna, conditii normale de dormit, era un loc unde sa ne spalam. Am stat acolo, un timp. In fiecare dimineata coboram sa mancam. Era mancare foarte buna. Pentru bucatarie luasera gospodine din oras. Dupa vreo doua saptamani, m-am simtit iara rau; cred ca aveam malarie. Imi venea sa ma arunc de la etaj. Zic catre fratele:
Haide sa mergem la un spital.
Ne-am dus la spitalul mare, nu ne-a primit. Ne-au spus ca nu au locuri. Dar ne-au spus ca nu departe e o scoala care a fost improvizata ca spital. Ne-am dus acolo. Am gasit in acest spital mai multi supravietuitori, fosti deportati, din Targu Mures, cu care, bineinteles, imediat ne-am imprietenit. Eu am ramas acolo, fratele s-a intors la cazarma. Venea in fiecare dimineata si petreceam impreuna toata ziua. La un moment dat, m-am facut bine. Si nu am mai avut astampar sa stau in spital. Am plecat. Intr-o duminica dupa-masa, plimbandu-ma cu fratele prin oras, dintr-o locuinta, de la un subsol, am auzit radio. Si-i spun fratelui:
Hai sa intram sa cerem voie sa ascultam radioul, sa auzim ce mai spune.
Si am batut. Era o femeie singura, foarte draguta, care ne-a spus ca sotul ei a plecat pe front si ca nu mai are nici o veste. Nu stie daca mai traieste. Am cerut voie sa prindem radio Bucuresti. Atunci am aflat ca in Romania este guvernul Petru Groza. Ne-am imprietenit. In aproape fiecare dupa-masa, mergeam la plimbare. Afara de asta, intr-una dintre plimbarile noastre, am descoperit o mica unitate franceza, la Wels. Si cum eu vorbeam foarte bine franceza, ne-am imprietenit. Acum ne duceam in fiecare zi la ei, la francezi, si cand plecam de acolo, ne dadeau cate o gaina fripta. Si asta, zi de zi. Situatia in acest spital improvizat a fost foarte buna, erau medici buni. Un medic era din Targu Mures si cand a auzit numele Schobel, imediat m-a cerut in salonul lui.
L-am reintalnit, in Israel, dupa aproape 50 de ani.
Dimineata, ni se dadea cafea cu lapte. La ora 10, pudding, un castron. In afara de asta, ni se dadea pateu de ficat, in fiecare zi. Era o delicatesa. Iar pe la ora 9,30-10,00 venea un ofiter american, o femeie, care la patul fiecarui bolnav punea un pachet de tigari Chesterfield si o tableta de ciocolata. Iar asta, zi de zi! La masa, mancam exceptional. Deci ne-am refacut, eram oameni pusi la punct. Ii spun fratelui meu:
Eu plec la Munchen.
Ce cauti tu la Munchen?
Aflasem ca langa Munchen, la Feldafing, sunt gazduiti aproape toti fostii deportati din Ungaria, eliberati din lagarele din Bavaria si ca erau multi si din Sfantu Gheorghe.
Am ajuns la Munchen. M-am dus la Feldafing. Este o statiune extraordinar de frumoasa. Un lac, de multi kilometri lungime si latime, iar in jurul lui, gradini. Mi s-a spus ca acolo a fost o scoala pentru organizatiile tineretului hitlerist. Acolo am intalnit cunoscuti din Sfantu Gheorghe, am intalnit si doua tinere, surori. Una dintre ele mai traieste inca, este stabilita in Israel.
Dar ce am vazut la Munchen, nu am vazut in viata mea, nicaieri! Poate doar la Gomel, unde acoperisul caselor era aruncat in aer. O singura casa nu mai era intreaga. Munchen-ul era, atunci, un oras cu aproape un milion de locuitori. Tramvaiul circula, iar de o parte si de alta, mormane de moloz, de la casele care fusesera bombardate. Am luat primul tren si m-am intors la Wels.
La un moment dat, toti care eram in spital, ne-am insanatosit si paraseam spitalul. Ne duceam sa ne plimbam.
Medicul sef, evreul din Targu Mures, ne spunea:
Stati, aici, pana trece vizita! Si dupa aceea plecati in oras. Vor desfiinta spitalul si o sa va para rau!
Medicii militari americani faceau vizita medicala in fiecare zi. Degeaba! Nu puteam sa stau. Nu dupa mult timp, am aflat ca, nu departe, este un lagar romanesc. Zic catre fratele meu:
Hai sa mergem acolo.
De ce?
Ce se intampla cu ei, s-o intampla si cu noi. Si poate intr-o zi plecam inapoi in Romania.
Adevarul era ca acolo erau nemti care fugisera din Romania.
Dar pe mine nu m-a deranjat.
Ne-am simtit bine, am trait bine, am avut de toate, masa, tot.
Copyright © 1998-2007 Editura Lica. Toate drepturile rezervate.